dear victor

șaisprezece;

dragă victor,

zilele trec foarte încet. vreau să mă întorc la școală, vreau să mă întorc la tine.

aș vrea să fiu lângă tine acum și să pot avea curajul de a te îmbrățișa, să plâng la pieptul tău, să mă descarc.

mă simt atât de singură...

îmi pare rău că am plecat așa, îmi pare rău că nu ți-am spus nimic. dar nu puteam.

oricum, până la urmă este doar o luna de zile, nu? sunt sigură că deja nici nu îți mai amintești de mine sau de numele meu. ai atâția prieteni încât nu cred că ai avea nevoie de mine vreodată așa cum am eu de tine. cine are nevoie de mine dacă stăm și ne gândim? toți își bat joc de mine, pe cine am eu într-adevăr? oare să te am pe tine, victor? oare să fiu atât de naivă încât să nu-mi dau seama?

la naiba, nu... de ce aș crede așa ceva, de ce aș crede că te am pe tine, dacă tu ai prieteni adevărați? de ce m-ai vrea pe mine, de ce ai vrea o depresivă care suferă mai mult pe zi ce trece?

sunt atât de singură, victor...

*
Mă regăsesc atât de mult în capitolul ăsta...