Mă BUCUR(că)EŞTI

Perspectivă

       Cei doi ajung la liceu ținându-se de mână. Toata lumea se uita la ei. Nu le vedea să creadă că un "băiat rau" ar fi fost cu acea fată timidă pe care nimeni nu o băga in seamă în afară de prietenii ei foarte apropiați. Fostele lui deja începuseră se se compare cu ea. Nu înțelegeau de ce ea. Prietenilor ei le părea rău pentru ea pentru că ştiau ce fel de om era el şi în ce mod avea s-o schimbe. În schimb celor doi nu le păsa. Trăiau momentul.        
        Amândoi se opresc să fumeze. Acum si ea face parte din gaşca lui. El o ține în brațe. Vrea s-o cucerească până cănd ea nu va mai avea dubii în privința lui. Se sună. El se apleacă o ia în brațe mai strâns de data asta şi o sărută lung,apo cei doi pleacă de mână spre ore. El o conduce pe ea şi pleacă spre clasa lui.
        Nimic mai minunat de atât nu i se întâmplase până acum. Dd doi ani de zile visa la asta. Nimic nu a împiedicat-o. Visul i se îndeplinise chiar când începuse să creadă că e imposibil.
        În fiecare pauză cei doi se vedeau in curtea liceului. Se priveau, se admirau, se sarutau. Se iubeau. Fiecare cum putea. Ea îl adora. El...mai puțin. Poate deloc. Dar tot încerca să o facă fericită pe fata lui.
         Când orele s-au terminat el o aştepta la poartă. Când o vede un mic surâs îi apare pe buze, iar ei un zâmbet imens plin de dragoste. Se duce la el şi îi sare în brațe. Se sarută, apoi de mână pleacă acasă împreună.  Cei doi aleargă după metrou mereu. Niciodată nu sunt punctuali. Asta pentru că mereu stau de vorba şi chicotesc pe drum şi din adins merg mai încet. Apoi când cei doi prind metroul îi bufneşte râsul şi se sărută uşor. De fiecare dată. Lumea nu mai contează.
-Hai să ieşim undeva. Îi propune el.
Adică nu ştiu dacă tot suntem in oraş.
-Aş merge oriunde cu tine.
-Oh, serios. Chicoteşte. Chiar oriunde?
-Hmm. Hai să zicem că nu oriunde. Doar la dracu te-aş lăsa să te duci singur. Dar promit că te-aş suna să văd dacă ai ajuns bine. Îi zâmbeşte învingătoare.
-Eşti dură şi rea. Nu mai vorbesc cu tine.
     Îşi desprinde mâna din strâmtoare. Şi se uită în față serios. Nu o priveşte in ochi. Ea chiar îl crede şi vrea să-l impace. Dar nu poate. El îi ține piept. Ea vrea să-l sărute, dar ii este imposibil pentru că el este mai înalt. Şi încerca să sară şi să se țină de gântul lui. Nu reuşeşte. La un moment dat pe îl bufneşte râsu şi o ia în brațe sărutând-o şi invârtind-o. Când cei doi se opresc ea se uită la el şi îi da o palmă uşor peste braț.
-M-ai speriat.
-Dacă meriți.
-De fapt, merit mai mult. Ceva mai bun.
-Siiiiiigur. Bine. Atunci îți iau o cafea mare să te linişteşti.
-Hmm. Cafea mare şi tu. Asta e tot ce-mi trebuie. Imi faci ziua frumoasă.
-Tu eşti frumoasă.
     Cei doi intră in cafenea şi comandă. Se duc la o masă şi povestesc mult. De cum erau ei când erau mici, cum sunt acum şi altele. Ea îl admiră şi când vorbeşte. Chipul lui i se pare angelic. Ochii îi sticlesc şi acel micuț zâmbet pe fața ei este permanent in prezența lui.
-S-a făcut cam târziu. Zise ea.
-Cât e ceasul?
-19:30.
-Ok. Atunci hai să mergem. Oricum mi s-a terminat băutura.
       Ies din cafenea. Şi el o surprinde luând-o pe neaşteptate de mână.
-Ce frumos e Bucureştiul noaptea! Îl admiră ea.
-Mai mult sau mai puțin.
-Ce vrei să zici?
-Vezi tu, nimic nu e ceea ce pare. Depinde de perspectivă. Uită-te la toate luminile astea. Toate farurile. Toate felinarele. Sunt frumoase. Apoi uită-te la oameni. Parcă nu mai e aşa frumos peisajul acum.
-Şi oamenii sunt frumoşi!
-Dacă îi priveşti de pe dinafară. Dar ştii ce e în sufletul lor. Hai să-ți exemplific. Vezi femeia asta din stânga noastră?
-Care? Cea elegantă?
-Dam Exact ea. Ştii tu cu ce se ocupă? Nu. Dacă face parte dintr-o bandă de interlopi sau ceva de genul.
-Cred că exagerezi. Poate e doar o secretară.
-Poate. Nu am zis că nu. Niciodată nu poți ştii. Vezi. Depinde de perspectivă. La fel cum şi poate acel vagabont de acolo poate cândva a fost un profesor ce a ajuns în pragul datoriilor din cauza salariuluo de nimic.
-Dar dacă nu e aşa? Dacă pur şi simplu a făcut anumite greşeli?
-E posibil şi asta. Exact ce spuneam, percepții. Nuciodată nu vei ştii adevărata lor poveste. Chiar dacă ți-o povestesc ei. Chiar dacă ajungi să-i cunoşti foarte bine. La fel cum nici tu nu ştii ce se află în interiorul meu.
      Ea tresare la auzul ultimelor cuvinte şi îl priveşte intens.
-Poate că nu voi ştii. Dar ştiu ce cred. Şi totul se leagă de perspectivă. Îi face cu ochiul şi continuă. Îmi place să-mi inventez poveşti despre oameni. La fel cum îmi place să cred că tu eşti cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat.
-Poate că zici asta acum. Dar nu ştii ce va fi mâine. Poimâine sau poate peste doi ani.
-Ba da. Tot în brațele tale voi fi. Îți promit...