Mă BUCUR(că)EŞTI

Poți să pleci!

        A trecut o lună de zile. El nu dă niciun semn de trezire. Ea stă în tocul uşii cu o cafea în mână şi așteaptă.  Așteaptă să se trezească și să-i sară în brațe. Se pare că așteaptă în zadar. Mai bea o gură din cafea şi apoi se apropie de geam. Privește în jur. Era o zi mohorâtă de decembrie. Nu ningea. Nici nu ninsese până acum. Oftează şi se întoarce. Îl vede. Îşi mișcă degetul. Fața ei se luminează şi aleargă după un doctor.
         -Doamna doctor, s-a trezit! S-a trezit! Veniți repede. Va rog!
          Doctora vine cu echipa de urgență şi îl resuscitează, apoi îl consultă. Cu un zâmbet şters o anunță pe #E că e în afara oricărui pericol, dar va dura până va ieşi din spital. Acesteia i se luminează fața și își recapătă sclipirea din ochi. Continuă să privească din tocul uşii zâmbind, dar este întreruptă de soneria telefonului.
     -Fraaaa', s-a trezit! #A s-a trezit! A zis doctora că totul e bine.
     -Doamne cât mă bucur!
     -Nu mai pot, abia aștept să își revină!
     -Mda.
     -Fra'? Ce s-a întâmplat cu entuziasmul din vocea ta?
     -Uite, te sunasem să-ți zic că e cam gravă treaba. Au zis că te exmatriculează dacă nu vii curând. Ai deja prea multe absențe.
         Aceasta lasă telefonul în jos, îl privește pe #A apoi îi închide telefonul în nas.
         Se plimbă agitată pe coridor. Nu știe ce să facă. Gândurile îi sunt întrerupte de un plânset al unei doamne ce îmi căuta copilul:
         -Copilul meu! Băiatul meu! Unde e #A? 
        #E i-a dat seama că e vorba de mama lui. O cunoștea după voce, dar îi era mai greu să își dea seama din cauza suspinelor.
         Femeia vine agitată. #E voia să o liniștească şi să îi explice, dar aceasta o împinge agresiv din calea ei:
          -Tu să mă lași că din cauză ta e copilul meu pe pat de spital! Poți să pleci!, apoi intra în salonul lui.
        #E bufnește în lacrimi la auzul cuvintelor aspre şi aleargă spre ieșirea spitalului. Se urcă într-un taxi care în permanență se afla acolo. Nu își poate controla plânsul, nici suspinul, nici sughițul.
          Nu ştie nici ea de ce, dar i-a spus şoferului să o lase în fața liceului. Aceasta coboară. Îmi șterge lacrimile şi îşi aprinde o țigară. Exact acum trece prin locul în care el i-a vorbit în prima zi, când a invitat-o să meargă împreună acasă. Zâmbește ușor, dar zâmbetul dispare imediat. Se așează pe o bancă și oftează.  Se uita în gol. Își duce genunchii la piept și își pune gluga pe cap. Stinge țigarea și își lasă capul pe genunchi, cu privirea în față. Așteaptă ceva, dar nu știe ce. Se gândește dacă e bine. Dacă va mai fi vreodată al ei. Dacă o mai iubește.
          După mult timp de meditat, aceasta pornește spre casă. Se liniștește. La cină nu a vrut să mănânce nimic. A doua zi începea școala. Şi-a propus să nu mai lipsească. 
          Își începea iar viața monotonă...fără el.