Mă uitam fascinată la baloane. Atâtea culori aprinse. Îți fură privirea!
O palmă flutură prin fața mea.
— Airin? Mai ești pe aici? Hello?
— Ah. Da. Scuze.
— Îți place vreun balon?
— Toate sunt foarte drăguțe. Dar cred că sunt prea mare pentru așa ceva.
Chanyeol își așeză mâna pe capul meu și îmi ciufuli părul ca unui copil mic.
— Deci? Pe care îl dorești? mă întreabă zâmbind.
— Roz.
Sunt trasă către vânzător.
Chanyeol arată spre balonul dorit.
Clovnul stă puțin pe gânduri și își pune mâinile în șold. Mă analizează din cap până-n picioare și pufnește într-un râs isteric. Se sprijină de umărul lui Dumbo și îl stropește cu apa de la o floare pe care o purta în piept.
Băieții se tăvăleau pe jos de râs.
Expresia feței celui stropit, era demnă de știrile de la ora cinci.
Șocat și totuși nervos.
— Întinde mâna dreaptă, domnișoară.
Clovnul îmi leagă balonul de încheietură. Un zâmbet larg se afișă pe fața mea. Începusem să mă joc cu el, dându-i drumul si lăsându-l să plutească. Să mă-nvârt cu el si să-l privesc cum mă urmărește.
Vânzătorul îi înmână lui Chan, o batistă multicoloră.
Acesta o luă și se șterse imediat de apă.
Kai începu să râdă ca un nebun când îi zări fața prietenului său. Era acoperit de culorile aprinse ale batistei. Un alt jet de apă fu împroșcat pe fața lui.
— Gata cu trucurile! Poftiți banii!
— Mulțumesc, răspunde acesta cu o privire tâmpă.
Înainte să plecăm, clovnul mă opri.
— Domnișoară. Vreau să vă arăt un truc.
Chanyeol expiră iritat.
— Dați-mi mână stângă, vă rog. Este defapt o magie.
Scoate din buzunarul de la pantaloni o batistă neagră cu modele drăguțe.
Acesta privește către ceilalți băieți și îi face semn lui Tao să vină. La fel și lui Kai și Dumbo.
— Plecați-vă puțin capul vă rog.
Cei trei se conformează. Clovnul smulge câte un fir de păr sau mai multe de la fiecare în parte.
— Aish! Om nebun!
Așează firele în palma mea, scoate din buzunar o floare albă, o bucățică de lemn și sare. Îmi acoperă mâna cu batista și rostește ceva ce doar el știe ce înseamnă.
— Hai, Airin. E doar un truc. Te va stropi cu apă! Mă îndeamnă Chanyeol.
Magicianul ridică batista. Nu mai era nimic în palma mea! Dispăruseră. În locul lor, aveam la încheietură o brățară cu pietricele maro.
— Băieți! Uitați!
Ridic mâna spre ei.
Kai mă prinde brutal de braț și se holbează la bijuterie.
Tao îl bate ușor pe spate.
— Calmează-te, nu e ceea ce crezi tu.
Nu înțelegeam ce se întâmplă. Kai mă strângea destul de tare.
Sehun apăru cu cinci pahare mari de suc.
— Ce am ratat?
Privirea i se opri asupra brățării. Dacă acel clovn nu era atent, toate sucurile ar fi căzut pe jos.
— Nu e! strigă Chanyeol.
Sehun răsuflă ușurat și totuși dezamagit. Se aplecă ușor și se propti cu palmele de genunchi.
Pentru a-și arăta scuzele pentru fața încă colorată a lui Dumbo, magicianul le dădu la fiecare dintrei ei câte un balon gratis.
Mergeam ușor către casă, într-o atmosferă destul de tensionată. Niciunul nu scotea un sunet.
— Auziți, băieți...
De ce sunteți supărați?
Dumbo își ridică privirea din pământ. Părea confuz și totuși iritat de întrebare.
— Nu suntem, spune Sehun încercând să zâmbească. Este destul de cald afară și suntem moleșiți.
— Vreau aer condiționat! se plânge Tao prefăcându-se că nu mai poate merge.
***
Odată ajunși acasă, băieții plecară fiecare în camerele lor eu rămânând singură.
Din lipsă de ocupație și din plictiseală am adormit pe canapeaua din sufragerie.
— Regele! Regele! strigă dama de inimă roșie.
— Nu. Este la palat, o completă domnul Ursache.
Stăteam întinsă pe băncuța acoperită cu pernuțe roșii din spatele casei a domnului Ursache.
Mă ridic încet și îmi frec ușor ochii ca un copil mic după ce a plâns.
Dama de inimă roșie și Ursache stătea amândoi lângă gardul alb al curții privind imensul palat ce se vedea în depărtare.
— Regele?
— Oh. Te-ai trezit! Ai venit mai repede decât mă așteptam, mă întâmpină dama de inimă roșie.
— Da. Sper că nu veți începe din nou cu "regele" ăla.
— Se pare că sunt doi.
— Doi? S-au înmulțit. Și mai multă bătaie de cap.
— Dar amândoi sunt chipeși.
Mă uitam cu interes spre palat. M-am așezat lângă gărduleț și m-am sprijinit ușor de el.
Tot privind peisajul de vară, gândul îmi zbură la rege. Mii de întrebări îmi treceau prin cap. Oare cum arată? Cum se comportă? O fi drăguț? Vorbește frumos? Este manierat? Câți ani are? Este major? Este un om învățat?
Ceva se lipi zgomotos de fundul meu.
Simțeam cum sute de ace intră și ies în zona lovită.
— Dama de inimă roșie! mă trezesc țipând.
Bunica stătea cu mâinile în șold.
— De ce stai încălțată pe canapea?
Femeia îmi mai aruncă o lovitură în același loc și mă descalță destul de nervos.
Aruncă ghetele lângă pantofar și se așează lângă mine.
Eu continuam să scâncesc din cauza palmelor luate.
— Of. Copil mic ce ești.
— Dar doare!
— Nici să nu aud! Cine stătea cu pantofii pe canapeau mea curată? Ia zi!
Privirea îmi căzu în pământ.
— Scuze, buni.
— Deși ești adolescentă, pentru mine încă ai șase ani.
— Bunico!
— Ia. Hai. Gura.
Din nou plec capul în pământ. Un moment de tăcere.
— Asta era replica bunicii Jessy. Face o pauză în vorbire. Ah. Ce mult timp a trecut...
— Bunico. Cu ce ai dat? Cu inele de fier? Încă mă doare.
— Las' că trece până te-oi mărita.
— Ce sadic.
— Tu ai vreun inel?
— Mnu.
— Hai cu mine.
Bunica se ridică vioaie de pe canapea și merge cu pași alerți spre scări.
Contrar ei, mă ridic alene din cauza genunghilor și pornesc ca un pinguin după ea.
Aceasta intră în camera sa și mă poftii înăuntru. Îmi spuse să iau un loc pe pat și să aștept.
Cotrobăia prin imensul șifonier de parcă viața ei depindea de astea. Trăgea de haine, scotea haine, dădea umerașe la o parte. Aproape că nu o mai vedeam la cât se afundase în el.
După minute bune de așteptare, se întoarce cu trei cutii de lemn, încrustate cu pietricele colorate.
Le deschide pe toate și privește cu atenție.
Arunc o privire doar de curiozitate și observ sumedenia de bijuterii.
— Doamne ferește! Ce magazin ai spart?
— Cel de strada Eroilor, numărul 483. Astea sunt bijuteriile mele, pe care bunicul tău mi le-a luat.
— Așa multe?
— Da. Nu l-am iubit din totdeauna pe bunicul tău. A fost nevoie de ani și ani ca să mă cucerească.
— Săracul. Măcar nu s-a dat bătut.
— Da. Acum când mă gândesc câte lucruri a făcut ca să ma impresioneze...
Dar lăsăm asta acum. Ce spui de inelul ăsta? întreabă buni scoțand din cutie un inel foarte mare cu o piatră verde.
Mă uit la inel cu oroare. Piatra era mai mare decât ochiul meu.
Observând reacția mea, îmi arată alte inele care mai de care mai ciudate, dar mai decente și drăguțe.
Ajungând la ultima cutie și negăsind până atunci mai nimic care să-mi placă sau care bunica să fie dispusă să-mi dea, zăresc o punguța albastră dintr-un material fin ce se afla pe fundul cutiei.
În timp ce buni analiza o brățară, o trânti și începu să țipe.
— Ce este înneregulă cu degetele tale? Sunt prea subțiri.
— Sau poate că ale tale sunt prea groase, zic uitându-mă în altă parte.
— Aish! Copilul ăsta! spune dându-mi cu o revistă de sudoku în cap.
— Dar și eu te iubesc.
— Nu mai am nimic ce să-ți dau.
— Am o curiozitate. Ce este în punguța aceea? întreb făcând semn spre cutia a treia.
Bunica se încruntă ușor. Se uită cu atenție la ce i-am arătat si un zâmbet cald îi însenină fața.
— Nu am mai văzut aceste bijuterii de câțiva ani.
Desface micul nod ce sigila curiozitatea mea.
Răstoarnă conținutul în palmă.
Un lănțișor și un inel, amândouă destul de înegrite de vreme.
Tot entuziasmul meu dispăru.
— Încearcă-le.
Buni îmi puse inelul la mână.
Primul inel care îmi venea perfect pe deget.
— Cred că glumești. Arată urât...
— Ți-l dau ție. Este singurul care îți vine. Probează și lănțișorul.
Mă uit dezaprobator la acel lănțisor. În jurul pandantivului era pus un plasture murdar.
Cu mult efort, reușesc să-l pun la gât. Nu era nici prea lung, nici prea scurt. Dar anii își spuneau părere. Avea o culoare roșcată, murdară...
— Bunico. Ești sigură că vrei să-mi dai mie astea? Adică. Ești sigură, sigură? întreb în încercarea de a scăpa de cele două vechituri.
— Ce? Nu îți plac? Pentru mine sunt foarte importante. Au importanța sentimentală. Sunt de la bunica Jessy. Să se odihnească în pace.
— Cine este această bunică Jessy de care tot pomenești?
— Când eram de vârsta ta, am întâlnit o bătrânică în satul în care locuiam. Defapt ea stătea undeva pe lângă lac. M-am împrietenit cu ea imediat. Parcă aveam de vorbit mai multe cu ea decât cu restul familiei sau prietenii mei.
Era foarte deschisă și o povestitoare minunată.
— Povestitoare?
— Da. Îmi spunea povești fantastice cu lupi.
— Ce subiect expirat...
— N-o să-ți vină să crezi, dar poveștiile ei erau foarte interesante. Înainte să moară, mi-a dăruit bijuteriile ei și m-a rugat să le păstrez. Încă țin minte ultimele ei cuvinte.
"Istoria se repetă" Mărturisește buni cu nostalgie.
Un moment de tăcere.
— Dacă ție nu îți plac, le iau înapoi! spuse bunica îmbufnată.
Mă prinde de umeri și încearcă să mi-l desfacă.
— Ah! S-a stricat încuietoarea.
— Nu!!! Încep să țip de disperare.
— Nu am ce să fac. Va trebui să aștepți până bunicul tău va veni acasă.
Și uite așa m-am ales eu cu două vechituri...
Dezamăgită, plec din camera bunicii și merg în curtea din spate.
Eram foarte iritată de acel lănțișor. Bandajul acela era foarte deranjat și lipicios. Arăta oribil. Dar nici nu vroiam să-l dau jos. Dacă pandantivul este spart și de aceea este pus bandajul? Nu risc nimic.
Mă așez la masa cu umbreluță unde Baekun își făcea poze.
— Oh. Airin.
Privirea lui cade pe lănțișorul negru.
— Credeam că ai gusturi mai bune în materie de bijuterii. M-am înșelat. Aparențele înșeală. Vrei să faci poze cu mine?
— Oh. Păi îmi permiți? întreb ironică.
— Doar de data asta. Haide, Haide. Până nu mă ard razele soarelui. Și așa este destul de cald.
Puțin ofensată de cele spuse, expir încet și mă duc în partea opusă a grădinii.
—Unde te duci?
— Vin imediat.
Zăresc furtunul bunicului și îl cuplez la robinet.
Dau drumul la apă și o opresc la ieșire.
— Hei! Airin. Hai să facem poze! strigă Baechun. Dar să-ți dai jos ăla de la gât! O să devin aici un bacon prăjit în adevăratul sens al cuvântului!
Atât a fost nevoie.
Am eliberat capul furtunului și un jet puternic de apă se izbi de corpul băiatului trântindu-l de pe scaun.
Buimac de cele întâmplate, scutură capul și se uită în spre mine.
— Oh. Nu ai făcut asta...
— Să nu te prăjești.
— Abea ce m-am machiat! O să plătești.
Râdeam într-una de expresia lui.
Acesta se ridică de pe iarba udă și începu să alerge.
Îndrept furtunul spre picioarele lui, iar șlapii lui nu fac fața.
Baepan alunecă pe iarbă și ajunge cu fața în noroi.
Scot limba și pornesc spre casă, în limita de viteză pe care mi-o permiteau genunchii.
Îi auzeam vocea pițigăiată a lui Baekhyun cum mă strigă destul de nervos.
Cum soarta este întotdeauna crudă, Kai apăru de nicăieri și mă prinse de umeri.
— De ce țipă, hyung?
— Um. Păi...
— Airin!
— L-am răcorit?
Ghinionistul vine în pași alerți, șchiopătând căci unul din șlapi cedase sub presiune, cu fața murdară de machiajele ce se scurgeau pe obraji și cu noroi pe alocuri.
— O, o. Fugi! strigă Kai.
— Nu pot!
Kai ia furtunul de pe jos și îl îndreaptă spre fața atacatorului, clătindu-i mizeriile.
Mă prinde de spate și picioare ridicându-mă. O ia la fugă prin casă și mă duce în camera lui.
Mă așează pe pat și își trage răsuflarea.
— Ai pornit un război. Știi, nu?
— Eu?
— Da. Te-ai luat de machiajele lui hyung.
— Nu este normal ca un băiat să se fardeze!
Kai izbucnește în hohote de râs.
Râsul lui era destul de colorat și plăcut la auz.
— Așa este, dar acum ești in Coreea, nu în Anglia.
Afișez o fața nemulțumită. Tot este ciudat să vezi un băiat dat cu eyeliner.
— Război, zici?
— Da. Trebuie să învingem.
— Noi?
— Da, spune acesta zâmbind.
— Nu mă bag în așa ceva.
— Tu l-ai început. Deci trebuie să-l continui. Alegeți partenerii.
— Nu vreau să fac asta.
— Vrei să joci singură? Nu cred.
Gândul că aș putea fi încolțită de toți doisprezece, mă cutremură.
— Deci? Pe cine alegi?
Ochi de ceapă intră în cameră.
— Mă bag și eu.
— Oh. Hyung! Ai tras cu urechea?
— Mnu?
Un strigăt ne făcut pe toți trei să tresărim
— RĂZBOI!
Baekup țipă de la parter.
Ies de grabă din camera celor doi si mă îndrept spre camera mea. Închid ușa cu cheia și mă pun în pat.
— Ce am făcut?
Priveam tavanul și căutam soluții
Bătăi consecutive în ușă începură să răsune în toată camera.
— Cine e? întreb ridicându-mă din pat.
— Noi!
— Care voi?
— Noi!
Dechid ușa cu nesiguranță.
Kai, ochi de ceapă, cercănosul, Dumbo, unicornul și fasole stăteau toți buluc în ușa mea.
— Am făcut echipă. Vom câștiga acest război! strigă Chen.
— Ah! Nu vreau război! Nu înțeleg ce se întâmplă! Nici nu vreau să înțeleg!
Băieții intrară în camera mea, care acum mi se părea minusculă. Toți erau înarmați cu pistoale cu apă de diferite mărimi.
— Ia și tu unul, mă îndeamnă cercănosul.
— Deci. Ăsta-i planul. În timp ce pasărea este la cuib, Visătorul va face sarmale, iar Oul va fi la coteț. Joc de voie la ora patru. Ați înțeles? Vlăjgani aprobară din cap. Doar eu eram pe lângă. Ce legătură au sarmalele? Ce ou? Ce pasăre?
Kai deschide ușa și pornesc cu toții tiptil.
Eu după ei. De ce? Nimeni nu știe.
— Securizați zona! șoptește Chanyeol.
Chen și Tao privesc stâng, dreapta. Îl zăresc pe Soro afară.
Lay aleargă pe ascuns spre ușa care dă spre curtea din spate.
Așteaptă momentul și îl lovește cu apă în față.
Ușa de la intrare se deschide, iar băieții se pun în gardă. Neținând cont de cine este, D.O. țipă:
— Foc!
Șase pistoale atacară persoana respectivă.
Bunicul stătea în prag cu ochii închiși. Apa i se prelingea pe maxilarul încleștat.
— Oh, shit... zic printre dinți.
— Hyung-nim! Ne pare rău!
Bunicul a început să râdă necontrolat.
— Nu-i nimic. Vedeți că doi sunt în parcare. Pe ei! le spuse bătrânul zâmbind și bătându-l pe spate pe Lay.
Băieții se liniștiră și se puseră din nou pe poziții.
Cum am observat că sunt liberă, l-am luat cu asalt pe bunicu.
— Bunicule! Poți să-mi desfaci acest lănțișor?
— Ia să vedem.
Mă întorc cu spatele la el și privește cu atenție. Face el ceva și dintr-o dată simt cu lănțișorul cade de la gât.
— Mulțumesc!
Îl pun în palmă și ies pe ușa din față ca să nu dau de nimeni.
— Cred că o să mă plimb puțin până se calmează spiritele.
Așa se face că am pornit pe jos spre centru. Mergeam și admiram zona.
Clădiri atât de mari. Atâția oameni. Ce multă lume...
Fiecare magazin era diferit. Fiecare stradă avea un nume unic.
Tot mergând făra niciun scop, dau de un magazin de chiciuri.
Brățări colorate, inele anti-stres.
— Dacă pot să-mi iau eu singură un inel de aur?
Intru în cel mai apropiat mall și caut cu privirea un magazin de bijuterii.
Priveam fascinată modele de inele ce se aflau la vitrină.
De după o cortină, apăru un nene îmbrăcat în costum.
— Bună ziua. Cu ce vă pot ajuta, domnișoară?
— Bună ziua. Cu nimic momentan. Sunt în căutarea unui inel. Nu prea extravagant. Un inel pe care să mi-l pot permite.
Bărbatul scoate cutiile inele și mi le așează pe masă.
— Ce măsură vă trebuie?
— Nu știu...
— Lăsați-mă vă rog să măsor degetul.
Întind mâna stângă, iar acesta se uită cu atenți.
— Șaisprezece cred că este perfect pentru dumneavoastră.
Îmi dă un inel să-l probez.
Îl scot pe cel de la bunica și-l așez undeva unde să-l văd.
— Este foarte frumos, dar este scump. Nu mi-l permit.
— Mai uitați-vă vă rog.
— Da.
— Aveți inel de argint?
— Acest inel? Fac semn spre cel de la bunica.
— Da.
— Nu știu. L-am primit astăzi în dar de la bunica mea și este foarte negru. Pentru mine este o vechitură. Vreau să scap de el.
— Îmi permiteți să mă uit la el?
Îi înmânez inelul.
După vreo două minute de privit, acesta mă întreabă foarte energic:
— Doriți să-l curățați?
— Mai are vreo șansă?
— Da! Doriți să-l curăț?
— Nu. Nu cred că mai iese ceva din el.
— Nu o să regretați. Vă asigur!
Până la urmă mă las convinsă de vânzător să-mi curețe inelul.
În timp ce el își făcea treaba, eu admiram lănțișoarele din vitrină. Toate păreau drăguțe, dar niciunul nu era pe gustul meu.
După vreo cinci minute, bărbatul se întoarse cu o cutiuță roșie.
— Ce spuneți? Cum arată?
În cutiuță se afla cel mai frumos inel pe care îl văzusem până acum. Mă îndrăgostisem de el.
— Este superb, dar cred că prețul este cât o casă...
— Nu este de vânzare.
— Ediție limitată? Doamne...
— Domnișoară. Acesta este inelul dumneavoastră. L-am pus în cutie pentru a da o notă de eleganță.
— Glumiți. Nu?
Privesc atent și realizez că este inelul meu. Eram în stare de șoc.
Îl iau ușor și mi-l pun pe deget.
— Wow... incredibil...
— Acest inel este dintr-un aur alb de o calitate superioară.
— Poftim?
— Un inel de aur alb, platină, tăietură briliant, cu un finisaj simplu de o deosebită eleganță și rafinament.
Gândurile mele erau amestecate.
— Si eu care vroiam să-l arunc..
Tot gândindu-mă la nesăbuința mea, un fior îmi făcu corpul să tremure.
Scot din buzunarul salopetei lănțișorul.
— Ați putea vă rog să-l reparați și să-l curătați și pe acesta?
— Desigur.
Ia lănțișorul și îl examinează.
— Este tot din același material. Pot da jos acest bandaj?
— Da, spun vizibil rușinată.
Un pandantiv alb lucea. Un "L" cu o pietricică albastră.
— Revin.
Rămânând singură, încerc să-mi revin din șoc.
Vechiturile sunt de fapt bijuterii foarte scumpe? Și eu vroiam să le arunc?!...
