— Airin. Mai vrei ceai de tei?
— Da, domnule Ursache. Și un cub de zahăr, vă rog.
— Nu-i așa că părul damei de inimă roșie e mai negru ca niciodată?
— Adevărat! Cu ce v-ați dat?
— Cu suc de struguri de la casa regală a jeleurilor.
— Vreau și eu dacă se poate.
— Airin. Trebuie să te trezești ca să îți dau.
— Poftim? Vreau acum.
— Trebuie să te trezești!
Deschid ochii speriată.
Bunica trăgea de mine ca să mă ridic.
Mijesc ochii la ceas.
— Bunico. E abia ora șase dimineața. De ce m-ai trezit? Urma să primesc sucul de struguri pentru păr. Zic mai mult mârâind.
— Haide la masă. Băieții sunt deja jos.
— De ce m-aș duce să mănânc cu ei? Întreb acoperindu-mi capul cu pătura.
Oricum, ar fi incomod pentru toți.
— De ce spui asta? Hai la masă!
— Buni~i! Sunt în vacanță. Lasă-mă să dorm...
Ușa de la cameră se deschise ușor.
— Airin. Nu te mai comporta ca un copil mic. Fie mănânci acum cu toți, fie dormi ca o puturoasă. Țipă bunica la mine lovindu-mă.
— Au! Mă ridic nervoasă. De ce dai?!
— Um... Airin? Masa e gata. Vi?
Zăresc capul lui Luhan strecurat pe ușa deschisă. Avea un zâmbet inocent pe față.
Mă pierd uitându-mă în ochii lui. Primesc o altă palmă din partea bunicii, iar intrusul lasă capul în pământ rușinat. De ce?
Pupilele mi se dilată. Arunc o privire rapidă asupra ținutei și observ că sunt într-o cămașă de noapte puțin transparentă. Trag pătura peste cap din nou.
— Bine! Bine! Vin!
Bunica chicotește și iese din cameră.
Simțeam că explodez. Luhan m-a văzut în rochița asta... Inima mea vrea să iasă din piept.
Mă calmez treptat
Îmi fac repede toaleta și adopt o îmbrăcăminte sport. Treningul. Prind părul buclat într-o coadă de cal și pornesc spre bucătărie. Doar papucii mei roz și pufoși se auzeau pe parchet. Cum ajung la parter un zumzet ciudat umplea holul.
Apăs cu nesiguranță pe clanța ușii și intru. O aglomerație mai ceva ca la reducerile de electrocasnice. Doar eu știu cum face mama la reduceri.
Mai toți erau în pijamale.
Kris, Dumbo și Soro se loveau cu niște cârpe de bucătărie.
Luhan, Sehun și tipul cu unicorn vorbeau în altă limbă... Cred.
Baekhyun, față rotundă și cercănosul cautau prin dulapuri.
Ăla cu fasolea amesteca într-un pahar ceva.
Iar D.O... Gătea.
Stăteam în mijlocul bucătăriei uitându-mă la ei. Pe dinafară...puțin spus.
O mână grea se așeză pe umărul meu.
— Neața.
— Neața...
Kai stătea impunător în spatele meu.
— Cum ai dormit? Ești bine?
— Am dormit...bine.
— Nu te așezi la masă?
— Um. Trebuie să îmi fac de mâncare.
— Face Kyungsoo. El e bucătarul aici.
Știe exact ceea ce își dorește fiecare. E foarte iscusit. A memorat sute de rețete pentru noi. Ne uimește de fiecare dată.
— Aha. Dar nu cred că mă număr printre voi. Deci...
— Airin. Ia loc! Strigă D.O.
Kai mă împinse ușor.
— A!
Las un țipăt puternic să îmi părăsească corpul.
Cercănosul mă lovise cu prosopul. Liniștea se așternu peste tot. Nimeni nu mai îndrăznea să zică nimic.
Soro se afișă în fața lui și îl mustră cu privirea.
— Ne pare rău. Tao își va cere scuze. Tao?
— Eu? Să îmi cer scuze? O merita.
D.O. parcă preschimbat în altceva, vine lângă el ca un demon și îi aruncă o privire foarte urâtă.
— Îmi pare rău. Scuipă Tao cuvintele.
Mă așez la masă nervoasă.
În față mi se pune o farfurie plină cu clătite pufoase acoperite cu dulceață. Modul în care erau așezate îmi induceau o stare de bine, de relaxare. Toate aveau aceleași dimensiuni.
Cu un cuțit am tăiat curioasă turnulețul. O mică bucățică în furculiță cu direcția spre gura mea.
Clătituța îmi satisfăcea papilele gustative, topindu-se ușor. Eram fericită de micul meu dejun. Era perfect.
Mâncam cu poftă fiecare bucată în parte. Băieții se uitau la mine ca la felul trei. Înghit repede și fac un tur de 360° prin bucătărie.
— Ce am mai făcut?
Kai luă un șervețel și îl apropie de obrazul meu. Tamponă ușor și se retrase.
— Îți place?
— Da. E foarte bun. Aș mânca mai mereu!
— Deci Kyungsoo a ghicit ce îți place.
Tot entuziasmul meu dispăruse. Abia acum realizam că am mâncat ceva făcut de el. Și culmea. Era bun.
Înghit în sec și mă uit la ochi de ceapă
Stătea tot în picioare cu mâinile împreunate holbându-se la masă.
— Mulțumesc...
— Mă bucur că îți place.
Totul reveni la normal. Mâncam tăcută în timp ce restul își planificau ziua.
— Cum? O să îți aducă bomboane?
— Da. I-am cerut să-mi cumpere.
— Dar tu ești băiatul.
— Pasul se face de la dreapta la stânga cu întreruperi mici.
— Nu! Era acordul ăla de la la la la la na na na na la. Îți arăt când ajungem.
— Iar hainele? Hyung a vorbit oare cu personalul? Eu vreau să mă tund.
Toți aveau planuri. Numai eu nu.
Las furculița din mână si privesc în gol.
Bunica intră în bucătărie. Mă țintește și se așează pe un scaun alăturat. Îmi pune o serie de întrebări prostești.
— Nu. Nu e timpul. Doar că toți au ceva de făcut numai eu nu.
Capul lui Bethoveen se așează pe genunchii mei.
— De ce nu iei băloșenia asta în grădină la o plimbare? Întrebă buni.
— Bine zis. Hai, băiete.
Îmi iau teneșii din alt sertar al pantofarului, bineînțeles ținându-mi respirația. Mă încalț și ies pe ușa din spate. Bethoveen începu să alerge și să latre fericit. Eram curioasă în privința grădinii. Bunica are o mare pasiune când vine vorba de flori, iar bunicul adoră copacii.
După câțiva metrii parcurși mai mult alergând din cauza cățelului, împietresc în fața unui peisaj... mirific. Gradina... s-a dovedit a fi un colț de rai, cu ronduri de flori multicolore și copaci bine îngrijiți.
Aerul proaspăt al dimineții m-a înviorat. Bucuria lui Betho a pus imediat stăpânire și pe mine.
— Acum știu de ce-ți place aici, băiete! Ai chef de o cursă?
Dând din coadă fericit o ia la sănătoasa.
— Yaa! Nu e corect! Yaa! Așteaptă-mă! Încep să alerg după el. Cu cât alergam cu atât mă simțeam mai bine.
La un moment dat m-am oprit gâfâind. Câinele dispăru subit. Încep să-l strig, dar fără rezultat. Sentimentul de dejà vu, că cineva mă privește, reveni. Un mârâit înfundat mă făcu să tresar.
— O nu... Nu, nu, nu, nu, nu!
Matahala sări pe mine punându-mă la pământ. Fața îmi era plină de balele sale.
— Yu~u! Câine rău! Încetează. Ah. Nu!
Parcă ignorându-mă, acesta continua să mă lingă.
-— Fi atent ca nu-ți mai dau biscuiții preferați. La auzul cuvântului „biscuiți"se așeză cuminte în fața mea.
— Îți era teama că mica ta gustare va dispărea, nu?
Il trag ușor de urechi și îl mângâi. În secunda următoare dispăru de lângă mine pentru a se intoarce la scurt timp într-o goană nebună cu un băț.
— Și tu crezi că pun mâna pe bățul ăla plin de bale? N-ai să vezi...
Bethoveen pune bățul la picioarele mele.
— Nu.
Îi întorc spatele, dar acesta mută bățul din nou în fața mea.
— Ce nu ai înțeles?
Își așează labele pe teneșii mei, arătându-mi bățul cu ochi rugători.
— Wow... ce câine deștept și ... viclean.
Mă aplec și iau bățul cu două degete, încercând să evit... umezeala, dar inevitabil. Cum am aruncat bățul m-am și umplut de bale scârboase. Credeam că va dura ceva până ce monstrul cu patru picioare se va întoarce, dar din nou ipotezele mele dau greș.
Am ținut-o așa până mi-au amorțit brațele, iar păroșenia a obosit.
— Ok. Ce zici ca acum să ne plimbăm puțin. Nu cred că vrei să te bag în casă.
Bethoveen pornește pe o cărare întunecată. Îl urmez din lipsă de ocupație. Cu cât ne adânceam mai mult spre fundul grădinii, cu atât frica și nesiguranța creștea în mine. Prietenul meu... părea nederanjat de aspectul ciudat al crengilor copacilor.
Foșnete strașnice perturbau cântecul păsărilor. Eram gata să țip, căci ceva tare îmi căzu în cap. Pun mâna temătoare și dau de o cireașă. Mai fac câțiva pași și dau de un foișor alb.
— Tu știai de asta?
Rămân doar cu întrebarea... Câteva tufe de trandafiri stăteau țanțoșe de o parte și de alta.
Intru în foișor. Băncuța albă era acoperită cu o pătură roz. O măsuță mică își avea locul în mijlocul pavilionului. Câteva cărți erau aruncate pe ea.
— Asta e... wow. Și modul cum arată... wow. Și trandafirii! Trebuie să-i miros!
Am stat la acel foișor până spre seară. Nu am simțit nici sete, nici foame. Totul era prea frumos. Parcă...ireal.
La scurt timp l-am urmat pe Betho pe drumul spre casă. Eu și punctele cardinale nu prea ne înțelegem așa că m-am lăsat dusă de el.
Vorbeam cu el despre ziua petrecută împreună, când acesta dispăru din nou din raza mea vizuală. Îl auzeam doar lătrând fericit. A găsit oare un os?
Îl strig de câteva ori ca să se întoarcă, dar nimic. Câinele ăsta are talentul să dispară mai ceva ca bunica când începe telenovela favorită.
Nu a găsit un os... Ci un pachet de oase mișcătoare. Bonus carne.
Ochi de ceapă îl alinta și răsfăța în toate felurile posibile, iar matahala cât de mare era se întinsese pe jos la picioarele lui. Era plăcută priveliștea. Stăpânul și câinele său se revăd după o zi grea. Grea? În afara faptului că m-a alergat nu cred că a avut ceva greu de făcut.
M-am oprit ca să-i pot admira. Amândoi păreau atât de fericiți...
Betho îmi simți prezența și alergă înapoi la mine.
Ochi de ceapă se uita mirat la cât de afectuos devenise câinele său cu mine într-un timp atât de scurt.
Uriașul era mult prea fericit. Alerga de la mine la el și de la el la mine, dărmându-ne pe rând.
Era a treia oară pe ziua de azi când simțeam că cineva mă privește. Am încercat să ignor și să mă bucur de fericirea noului meu prieten.
— Deci Airin. Cum a fost ziua ta?
— Um... Destul de plină. Bethoveen mi-a făcut turul grădinii.
— Betho..ce?
— Bethoveen.
— Numele lui e Piticu'.
— Nu mai e de aproape două zile. Zic scoțând limba.
— Poftim?
— Nu mai pofti că ți se apleacă.
— Numele lui rămâne Piticu' și gata! Nu vine o fată și îl schimbă pentru că așa vrea ea.
— Hai Betho, Betho. Cine-i Betho bun? Cine-i? Uite! Vezi că răspunde la acest nume? Îi place.
Îl prind de cap și încep să îl scarpin după urechi.
— Nu îi mai spune așa!
— Că de nu ce?
— Te gâdil.
— Îndrăznește doar.
Kyungdoo se năpustește asupra mea vrând să își pună planul în aplicare, dar cum norocul îmi surâde doar la sfârșit... Betho sări pe el.
D.O. se uită și mai mirat la el... Un hohot de râsete se auzi de undeva. Am privit în jur, dar nu era nimeni. De pe terasa casei priveau amuzați mare parte din băieți aplaudând zgomotos.
— Stânjenitor... Ce naiba faceți toți acolo?
Alerg spre casă cu câinele pe urmele mele.
