Imperiul nebuniei

Ultimul glonte

       În doar două zile,orașul în care locuiesc a devenit un pământ fără viață,magazinul din care îmi făceam cumpărăturile e gol acum,secția de poliție,coaforul,totul a devenit negru.Oamenii s-au retras la granițe cerând ajutor statelor din apropiere,dar fără folos,părerea lor nu conta,deoarece nu era a președintelui,nu mai puteam face nimic,eram sigură că nu mai dorea să dispară din acestă țară alături de mine.Nu am putut acționa,mi-am pierdut proprietatea de justițiar,mâinile mele au fost pătate de sângele celor dragi,nu credeam că îi va ucide,dar m-am înșelat.M-am retras în camera mea,sper pentru ultima oară,m-am așezat la fereastră și am încercat să privesc cerul fără să plâng,era noapte,încă senin,când două mâini mi-au cuprins mijlocul,m-am speriat și m-am întors,nu puteam să-l privesc în ochi.

  -Nu!Nu vreau să te văd!I-ai ucis!Credeam că vom pleca din acestă țară împreună,credeam că-ți pot oferi o șansă pentru a deveni un om mai bun.

 -Totuși,am reușit,Dilly!Nu vom mai pleca din această țară,vom rămâne aici și vom fi fericiți.

-De ce crezi că pot fi fericită într-un astfel de loc,un loc gol,unde nimeni nu mă mai poate privi în ochi,unde toți vor spune că suntem ucigași,de ce?

-Vom fi respectați!Acum îți pot oferi tot ceea ce dorești!

-Tot ceea ce vreau?Vreau să plec și să trăiesc.

-Mă vei lăsa singur?

-Fii sigur că voi dispărea !

-Dacă vei pleca,vei lua totul cu tine și eu voi rămâne fără nimic,doar cu acest oraș gri.

Nu am rezistat,am plecat din cameră în timp ce el mă implora să rămân ,am coborât ajungând în fața casei,cum aveam cheile în buzunar am urcat în mașină și am plecat spre granița de Nord.

   Sunt urmărită,două mașini negre în spatele meu,gloanțe,pocnete,cauciucurile mașinii mele sunt sparte,mă opresc,cobor,încerc să alerg,mai doar câțiva pași și trec granița,când...Cad pe jos ,un glonte îmi străpunge pieptul nimerindu-mă într-un punct vital,este el,Lieber,se apropie de mine,se așează în genunchi lângă mine.

    -Ți-am spus că nu poți pleca de aici.Ai știut și ai făcut-o,mai bine zis,mai aveai doar doi pași.

  Fără apărare,mă privea în ochi,mâna mea stângă era paralizată de durere,eram incapabilă,inutilă în acel moment,un corp pe care nu-l puteam controla complet.

   -Vei pleca de aici între patru scânduri!

  -Atunci vei veni cu mine în iad!

      Am tras,l-am împușcat în cap,sângele nostru se scurgea pe strada rece fără încetare,i-am îndepărtat corpul și m-am târât,doar câțiva pași...Doar câțiva,am trecut granița,am leșinat,după trei zile am aflat că trăiesc și o femeie mă îngrijise,după încă două zile,am aflat că nu-mi pot folosi brațul stâng.

      După un an în care familia ce mi-a oferit adăpost ,m-a adoptat,am continuat cursurile de desen pe care le-am întrerupt la intrarea în poliție.Acum predau elevilor de liceu și încerc să învăț din ceea ce am fost,iar pe el,Lieber,nu-l voi uita ,nici eu nici miile de oameni care au părăsit țara pentru a scăpa de nebunia sa violentă,acum trăiesc departe de el și de orașul gri.