Psychopath test

II. Keith

    Încheieturile rănite mă dureau, iar dâre firave de sânge se prelingeau până în căuşul palmelor. O gâlmă de cuvinte ameţitoare îmi dansa în jurul ochilor obosiţi :

               Răvăşit

               Plutesc în derivă

               Purtând pe trupul meu

               Rece, palid, gol

               Semnul morţii arzând mocnit :

               Sângele cald îmi îneacă sufletul

Luna se zărea muribundă, reflectându-şi paloarea în cioburile eterogene şi tăioase care mi-au simţit înfiorarea pielii destul de des. Îmi puteam zări cicatricile proeminente rămase ca palpitândă amintire a încercărilor mele de a evada din Allocen. Este mai rău ca într-un lagăr, unde copiii anormali se presupune că devin la fel ca restul, şi că trimiterea lor la o şcoală specială unde pot învăţa să îşi controleze trupul, inima, cugetul le poate oferi un gram de încredere în ei înşişi.

    O gânganie îmi tot bâzâia fruntea, cântându-mi într-o limbă necunoscută. M-am ridicat uşor, încercând să nu o perturb din zbor, însă ea îmi ghicise deja planul şi s-a îndreptat firavă spre resturile de fereastră, fugind de iminenta moarte care o păştea. Ea putea scăpa. Brusc captivat de ideea micşorării întregii mase corporale, am uitat să o anunţ pe Dawn de mutarea bruscă înapoi în camera mea. Ori au sesizat că mă îndreptam, ceea ce nu era posibil, ori cineva a făcut ceva chiar şi mai rău decât mine. Colţurile gurii răvăşite mi s-au înălţat într-un rânjet instinctiv, în timp ce ascultam atent zgomotele nopţii.

   Mă aflam la o mie de kilometri depărtare de fereastră, cuprins de melancolia deprimantă şi învăluitoare a ultimelor mele nopţi de vară acasă. Am tot repetat cuvântul atât de dureros şi sfâşietor, simţindu-mi pieptul mistuit de o dorinţă vie, tangibilă.

    Eu şi Dawn trebuia să evadăm.

    Nu prea aveam un rost în viaţă.

               Te chem

               În inima codrului vremelnic

               Prăpastia uitării mă-neacă

               Cuvintele rămân spânzurate

               În aerul greoi.

               Durerea mi-e seacă.

   Îmi plimbam degetele pe suprafaţa uşii metalice, simţind fiecare cută pe pielea rece, imaginându-mă undeva departe, plutind pe mare, în derivă, în visare.

    Fluieratul lui Dawn m-a făcut să îmi turtesc obrajii de grilajele înalte, ascultându-i glasul melodios risipindu-se în întunericul nopţii. 3-3-1  3-2 era ritmul în care sunetul trebuia să reverbereze din buzele ei umezite şi slab conturate. Neştiind să fluier, am bătut cu încheieturile palide în lumina aproape moartă pe suprafaţa uşii, imitând ritmul vocii lui Dawn, călăuzindu-i paşii.

    - Cum de te-au adus înapoi ? şoapta ei gălăgioasă a deranjat umbrele rătăcite, provocând o reacţie de stupefiere pereţilor decojiţi. Mă întrebam cum se descurca la bibliotecă, iar imaginea ei gesticulând haotic printre rafturile prăfuite m-a făcut să zâmbesc.

    - Ce-i ? un mic nor de îngrijorare îi ascundea fericirea regăsirii, iar eu trebuia să-l spulber pentru a readuce soarele înapoi în sălaşul călduţ al inimii ei. De ce ai plecat de la oră ?

    - Aveam nişte versuri în minte şi nu-mi mai mergea pixul.

    Zâmbetul ei specific a revenit, iar ochii îi străluceau în profunzimea nopţii.

    - Deci nu din cauza sunetului ăluia iritant.

    S-a oprit, dar era prea târziu. Am cerut de mai multe ori să se utilizeze un marker şi o tablă magnetică pentru a-mi evita crizele la perceperea scârţâitului. Mă privea îngrijorată, aşteptându-mi în linişte reacţia.

    O simţeam îndepărtându-se.

    Distanţa devenea din ce în ce mai covârşitoare.