V. Dawn

48 4 0
                                    

     A doua zi, profesorul Bridges ne-a plimbat prin diferite camere, având pereţii pictaţi în toate nuanţele unei palete expuse pe o foaie A4 îndoită. Nu am fost prea atentă. Oricum mă simţeam la fel.

      Keith s-a aşezat pe scaun, pierdut în şirul lui de versuri. Nu voiam să îl deranjez, aşa că am stat pur şi simplu, holbându-mă pe fereastră. Şi-a mutat brusc privirea îngheţată spre mine, ridicându-se. Cu paşi mari şi repezi mi-a cuprins mâna în căuşul palmelor lui aspre, strângându-mă la pieptu-i care tresălta, în stupoarea tuturor celor din cameră. Tot şoptea "Îmi pare rău. Cicatricile tale sunt ale mele". Mi-au dat lacrimile şi sughiţând mi-am afundat chipul în umărul lui acoperit de un pulover în dungi.

     Nimeni nu a făcut nimic. Nimeni nu avea curajul să facă nimic.

      Ne-am întors într-un târziu în clasă, iar eu nu puteam să nu mă uit la Keith.

     Era devastat.

     Îşi încorda maxilarul pentru a nu plânge, încleşta şi descleşta pumnul şi bătea din picior, reuşind să enerveze fiecare elev în parte. Eram amuzată şi înfiorată de modul lui de a îndepărta lumea. Profesorul Bridges a bătut în catedră, pentru a ne atrage atenţia, iar imaginea lui Keith devenea obscură, contopindu-se cu a mea.

     - Vă voi spune direct pentru că nu se merită nicio introducere.

     Ce entuziast.

     - V-a venit un nou coleg.

Psychopath testUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum