Psychopath test

I. Dawn

    Creta albă continua să producă un scârţâit enervant pe tabla ciobită, iar vocea profesorului James - ca a unui gnom drogat - îmi accentua frustrarea. Keith stătea chircit în banca lui, măzgălindu-şi caietul mic dictando cu tot felul de însemnări bizare care nu aveau sens, brusc furios pe pixul care era aproape terminat. Nu te...

    Carnetul a zburat în peretele opus, iar strigătul răguşit şi înfiorător al lui Keith a reverberat, făcându-mi pielea de găină. În astfel de momente, îmi era tare frică de el. Aproape a răsturnat banca şi scaunul, păşind apăsat şi furios afară din clasă. Nu din nou, Keith.

 

    Am privit ţintă uşa din metal, cu grilaje de fier, care arareori rămânea descuiată. Prietenul meu - cel care nu stă prea bine cu răbdarea - a cauzat această schimbare, comportându-se animalic uneori. Îi vedeam ochii de un albastru intens, irigaţi de firişoare brune, în care m-aş afunda zilnic, privindu-mă de după geamul murdar. Mi-am prins mânecile bluzonului larg între încheieturile degetelor devenite albe, gândindu-mă la ce urmau să îi facă lui Keith. Trebuia să îl ajut. Ochii lui mohorâţi mă scrutau, scormonind prin sufletul meu.

                                        * * *

    - Doamnă Jane, ştiţi că sunetul cretei pe tablă îi cauzează lui Keith anumite ieşiri, am sporovăit privind absentă la biblioteca plină de cărţi de psihologie. Silueta Millei Jane făcea ronduri prin camera luminoasă şi primitoare, nu la fel ca ale noastre, meditând la un răspuns cât mai obiectiv.

    - Domnişoară Dawn, în calitate de apropiată a lui Keith... îl cunoşti destul de bine, nu ? Tu ai fost oricum prima aici.

    - D-da. Brusc panicată, nu mai puteam vorbi din cauza nodului care mi se formase în gât. M-am orientat după o cale de ieşire, însă fereastra era ascunsă după două perdele roşii şi înalte ca la teatru. Fir-ar.

    - Atunci, ai putea să vorbeşti cu el, continuă rotwieller-ul deghizat în directoare, aproape lătrând. Deseori mă holbam la saliva care i se aduna în colţurile gurii, scârbită şi fascinată de mârâiturile pe care le utiliza ca avertisment. Mi-o imaginam cu o lesă roşie la gât, păzind coridoarele întunecate ale spitalului, pătrulând în timp ce ghearele i se loveau de podeaua rece.

    - Dawn Rose Murillo!

    Am tresărit, auzindu-mi numele. Degetele abia puteau apuca nasturele gecii, iar încheieturile lovite trepidau, ascunse de materialul otalmic.

    - D-da, doamnă ? am reuşit să murmur.

    - Aş vrea să petreci nişte ore suplimentare cu Keith. Învaţă-l să se comporte... cât de cât normal, a adăugat după un lung moment de gândire.

    Am dat recunoscătoare din cap, am salutat-o şi am ieşit repede din biroul ei. Ecoul paşilor ricoşa pe holurile pustii, purtându-mă spre dormitorul lui Keith. Sau carcera. Pentru că erau deseori nevoiţi să o facă, angajaţii îl duceau acolo din cauza izbucnirilor lui. Am bătut încet în uşa de fier şi am aşteptat să îi văd faţa de după grilaje.

    - Keith, eşti aici ? ... Keith ?

     Nimic.

     Îl mutaseră.