Dragoste vânată

Un pat la doi

    M-am pornit hotărâtă în josul străzii. Vântul îmi bătea puternic în faţă, făcând părul să se onduleze după curbele brizelor jucăușe ale lui septembrie. Picături mășcate de apă răcoroasă se izbeau de braţele mele încolăcite în jurul umerilor. Îmi era frig, dar eram confuză din ce cauză. Din cauza vântului rece sau oare din cauza celor întâmplate? Gândurile îmi zburau aiurea, încât parcă nu mai simţeam că merg. Partea din spate a cămășii se lipise de spatele meu ud. Eram sigură că arătam deplorabil, dar singurul meu gând era să mă întorc acasă. Nici întrebările sufocante ale tatălui meu nu mai păreau atât de îngrozitoare. Încet-încet am început să simt o incomoditate din cauza tocurilor. Probabil că băutura îmi afectase mintea mai mult decât credeam, deoarece mi-am scos pantofii și am început să pășesc nesigur pe asfaltul rece și neregulat, care-mi transmise un fior prin tot corpul meu firav. Timpul trecea pe lângă mine atât de repede, că parcă nu mă mai sinţeam om. El nu mai semnifica nimic pentru mine atunci când m-am simţit trasă parcă într-o transă de la faptul că înaintând împrejurările nu se prea schimbau. Mergeam și mergeam, dar panorama din jurul meu nu-mi arăta asta. La un moment dat, am fost trezită de claxonul unei mașini. Atunci observasem că în același pas cu mine mergea un Audi negru de toată frumuseţea.

    - O să te prefaci că nu mă observi în continuare și vei merge udă prin ploaie până acasă sau vei urca în mașină și mă vei lăsa să te conduc acasă?

    - Să urc în mașina celui mai mare nesimţit care mi-a arătat asta de la început? Nu prea cred!

    Deși mirată de apariţia lui, nu am lăsat garda jos. Nu mă intimidează zâmbetul lui complet degajat pe care l-a afișat după prezentarea propunerii. Știam că e numai un tip enervant de sexy care nu cunoaște ce e acela un refuz, dar totul are un început.

    - Un nesimţit mai mare ca cel care stătea pe tine acum o oră?

    Văzând că nu răspund la întrebare, m-a privit confuz timp de câteva minute bune.

    - Oricum sunt aproape de casă, așa că ajutorul tău e inutil.

    - Atunci, mi-ai face o favoare dacă te-ai uita în urmă.

     A continuat să-mi zâmbească profund, în timp ce eu îl priveam neîncrezătoare. Mi-am întors privirea și am rămas stană de piatră. Clubul era la în jur de numai 150 de metri de mine. Complet uimită, îmi venea să imit gestul ăla al personajelor din desene animate când sunt confuze -scărpinatul în cap- .

    -Deci, accepţi? privindu-mă întrebător.
   
    - Nu!

    Să fim serioși, fiecare părticică din el mă atrage, dar trebuie să rămân fermă și fixată pe temeliile create în toţi acești ani.

    - La naiba, Erika! Încerci să te sinucizi, pentru că la frigul ăsta vei face pneumonie.

    S-a ridicat vizibil nervos din mașină, asta accentuându-i pieptul lucrat care urca și coborî rapid din cauza respiraţiei accelerate. Probabil că i-am forţat limitele și l-am enervat la culme, pentru că nu l-am mai văzut așa cu vreo fată. Stând faţă în faţă cu mine, m-am simţit oarecum intimidată de faţa lui atât de perfectă.

    - Dar cine ești tu, mama?

    Probabil că acea remarcă mă înglodase și mai mult decât ar fi trebuit să mă ajute, pentru că imediat ce am spus-o, o ușoară stare de ameţeală m-a cuprins. Picioarele devenindu-mi mai instabile ca niciodată, m-au făcut să-mi pierd echilibrul, prizându-mă la timp cu mâna de capota mașinii.

    - Erika, ești bine? prinzându-mă de cealaltă mână, dar clipitul a devenit deodată atât de greu, necesitând energie mult prea multă, energie de care în acel moment nu dispuneam.