Moartea Respira

-Stelele si Luna-

Mereu am senzatia ca traiesc intr-un trecut fortat care-mi hraneste prezentul si ma inclina spre viitor, mereu caut raspunsuri pe care uneori nici nu le vreau stiute...cum ar fi adevarul,minciuna,realitatea,visele spulberate si cele deja moarte. Dar uneori cele mai multe intrebari se leaga puternic de univers si de corpurile ceresti ,de ceea ce inseamna ele pentru mine si cum ma hranesc ele ca sa-mi duc o existenta murdara la bun sfarsit. Tu la ce te gandesti cand privesti in noapte si vezi stelele cum se preling usor lasand rasaritul sa vina din nou? Sau cand luna te protejeaza ca pe copilul ei? Simti durerea si melancolia? Simti bucuria si extazul? Simti dorinta si adrenalina? Simti alinarea si calmul ce le introduce luna pe nesimtite in maduva spinarii?

Rara ocazia cand ajung in natura,dar apreciata pana in nervi...Ajungand in mijlocul mamei naturi, printre padurile din munti unde totul e rupt dintr-un alt univers. Unde mana omului nu a atins pamantul naturii si unde singura alinare este singuratatea si vocea vantului. Unde racoarea noptii te pisca si te imbratiseaza in acelasi timp si unde moartea inseamna puritate. Toate gandurile incep sa aiba ecou in inima naturii si problemele brusc isi gasesc alinare. Muntele sa ma pazeasca de suflarea calda a diavolului iar copacii sa-mi devina acoperis. Unde te intorci la instinctele primordiale ca auzul,vazul,respiratul devine simtit,mersul apasat...si sufletul liber. Unde copacul e frate cu mine si pamantul mama mea,cerul este tatal meu si animalele sunt egale cu mine...

Te asezi pe pamantul rece si te culci pe el,lasandu-ti privirea sa se sfinteasca cu stelele de pe bolta,frunzele copacilor danseaza dupa cum vantul le dicteaza si totul este o armonie perfecta...pura si balansata. Simt cum inspir stelele si cum expir dorintele ce m-au adus in stadiul asta. In stadiul in care las luna ,sfanta zeitate, sa ma judece...pentru tot ce fiinta mea a putut simti ,face sau pacatui prin existenta ei. Imi sopteste vorbe de alinare si ma cearta in acelasi timp pentru greselile mele. 

Mereu am avut impresia ca stelele sunt visele mele moarte,tot ceea ce a murit in mine si m-a facut sa ajung ceea ce sunt acum. Este interesant cum luna parca le detine si ma mustreaza pentru ele. Stiu ca visele mele sunt acum intr-un loc mai bun,unde luna le protejeaza si totusi le tine departe de mine... Va intrebati cum au ajuns atatea vise sa-mi moara? Hm...Sa zicem ca singuratatea se hraneste cu vise iar visele mor cand pana si viata din tine te paraseste. 

Unii ma considera pacatoasa pentru lucrurile pe care le-am facut,unii m-ar prefera moarta pentru simpla mea existenta...Intr-o lume unde omul mananca pe om pentru putere singura ta alinare este natura si judecata ei. Ma va judeca pentru faptul ca sunt om,pentru faptul specia mea a distrus-o si pentru ca fac parte dintre ei,le-am luat gestica,mimica si traiul,iar restul le dau in apoi in favoarea universului,loc prea vast pentru mintile mediocre ale oamenilor obisnuiti.

Unii se roaga pentru iertare...altii se roaga pentru pace,dar cati realizeaza ca se roaga pentru ceea ce au avut si n-au pretuit? Mai nimeni nu se gandeste la aceste amanunte iar din cauza asta natura sufera,iar noi radem. Unii ma cred nebuna pentru alegerile mele,altii ma urasc pentru asta,si in final singurul lucru care conteaza este momentul meu de tandrete cu luna,cu stelele si cu universul meu plin de moarte mea si a ceea ce am iubit...

Am ales ca luna sa-mi fie tutore si viata panza pe care pictez ceea ce simt,stelele raman dorintele mele ruinate iar cerul negru pamantul in care sunt ingropate. Cat ele vor fi in acel pamant si vor plange dupa mine eu voi fi in acest pamant si le voi duce dorul. Voi lasa moartea sa imi respire in plamani cand toate stelele vor fi pe acel cer si toate imi vor plange durerea, si totusi mereu este o "stea cazatoare" care fuge de acolo in cautarea mea...Facandu-ma sa traiesc vesnic in cautarea a tot ce a fost viu in mine.