Moartea Respira

-Voci-

Mi-e frica, mi-este frica de acel moment in care mintea mea este mai goala decat inima...De momentul in care linistea e atat de puternica incat tot ce-mi ramane este sa ma uit in gol,sperand sa gasesc ceva care sa ma dojeneasca pentru tot ce am simtit,gandit sau infaptuit prin existenta mea. Mi-era frica...deoarece momentul asta trebuia sa vina,imi va fi frica stiind ca vor mai urma...

Detaliile palpabile din jurul meu nu mai contau,cand priveam vedeam doar gol,nici o sursa de scapare,nici o evadare rapida... Tot ce conta eram eu in acelasi moment,stand ghemuita si culcata pe-o-parte,plangand fara un motiv precis si auzind cele mai mici sunete din departare. Mintea mea era asa de goala incat nu ma mai intrebam nici cat e ceasul,nu mai conta,nu mai era valid... Auzeam niste voci in departare,2 la numar. Care cantau incet,abia sa le aud...Nu erau cuvinte,ci o fredonare a unui cantec ritmic si schimbator. Suna a ceva cu tenta religioasa,si canta in departare. Canta tot timpul,fara sa se opreasca. Era atat de liniste in mintea mea incat le auzeam clar. 

Ma faceau sa raman nemiscata,sa le ascult,sa le las sa ma copleseasca,se ma imbat cu ritmul acela. Imi dadeau fiori si in acelasi timp imi distrageau atentia de la nimicul in care eram atunci. Ma gandeam : "Trebuie sa fie vecina care asculta duminica suljba la radio..." , "Dar nu e duminica...Probabil e sarbatoare". Si continuam sa discut cu mine insumi despre ele,pentru a nu ma intoarce in golul acela existential.

Plangeam pentru ceea ce am facut,dar nu stiu ce am facut. Plangeam pentru iubire,dar nu mai stiu sa iubesc. Plangeam pentru mine,dar nu mai stiu cine sunt. Aveam senzatia ca ma scufund incet in perna aia,ca ma contopesc usor cu acel sentiment vag de moarte si ca in jurul meu se formeaza un spatiu-cuib,format din vid,patruns usor de acele voci care ma tineau inca treaza. 

Ma intrebam daca exist,de ce,pentru cine,pentru ce,de unde,de ce?acum?de ce acum?-si tot asa...Pana cand am realizat ca acel vis deja imi patrunse-se la maduva spinerii si-mi curgea in vene inca de pe vremea cand am experimentat pentru prima data singuratatea. Insa nu singuratatea exterioara,ci cea interioara Acea singuratate care te face sa fii inconjurat de toti si sa nu stii nici daca tu esti cu tine. Aceste sentimente mi-au ravasit si posedat existenta de cand ma stiu,si nu au iesit decat acum. Cand imi era teama sa simt -pentru prima data avand aceasta teama- si imi era frica sa fac o miscare,sau sa ma gandesc la una.

Umplandu-mi timpul de ratacire cu glasuri straine,simtind corpul presand totul si totul presand corpul. Visand la moarte sau la traume, vrand ca eu sa mor in lume si lumea sa moara in mine. Mintea mea vrand ca macar pentru o secunda sa uite de toate astea si sa fie o gandire naiva ca a celorlalti ... Visand la un moment de liniste,cum au ei tot timpul. Dar daca as fi o fiinta de genul,as mai avea tot ce am acum? Arta curgandu-mi in vene? Lumea tercandu-mi prin minte? Viata filtrata prin inima? As lasa toate astea pentru o fericire? Ar lasa cineva toate astea pentru ceva feeric?