Am venit cu următorul capitol. Este scris din perspectivă amicului meu aka Fiction.
Lectură plăcută !
Capitolul doi.
Miroase înc-a toamna dezmăţată
Aceste gânduri calde când îţi scriu.
Nici tu nu vii, nici nu mă laşi să viu...
Te mai ştiu oare, cea adevărată ?..
Abia trecuse vara – abia se decise să-şi ia căldura şi durerile de cap provocate oamenilor din cauza asta şi să plece... Unde, nu ştiu. Toamna încă n-a sosit, căci frunzele încă nu-şi schimbaseră culorile. Pe ici, pe colo, câte una mai rătăcită – se sinucise mai devreme şi-şi lăsă trupul colorat în mâinile vântului.
Stagna o linişte paradoxală peste tot peisajul natural; ploile şi vijeliile parcă aşteptau o invitate specială ca să-şi facă apariţia. Valsul de început avea să-l facă vântul cu acele frunze zăpăcite. Toată lumea se întrebă însă dacă tango-ul toamnei avea să se petreacă anul ăsta – vara a fost din nou un prăjitor de pâine care a uscat tot.
Totuşi, nimeni nu şi-a pierdut speranţa; nici cei mai pesimişti dintre pesimişti.
Admiram plictisit de pe fereastră tot ce se întâmpla afară. Ca să fiu sincer, nu se întâmpla nimic interesant. Privirea mi-a fost furată de îndepărtate siluete, alergând agitate să prindă troleibuzul. Agitaţia oraşului este ca liniştea dinaintea furtunii. Dacă stau să mă gândesc mai bine, asimilarea oricărui termen natural cu unul uman duce la un paradox.
Am dat uitării începerea cursurilor din Septembrie; la un momentdat, cred eu, încep să te obişnuieşti cu asta – că doar o repeţi în fiecare an. Să trecem totuşi la lucruri mai serioase şi mai puţin dramatice (deşi mi se pare imposibil excluderea lucrurilor dramatice).
Vara care tocmai a trecut nu a fost una deloc bună. Ţi-am mai povestit de Mara? Ne-am despărţit. Am realizat că totul a fost o mincinua bazată pe nişte aspiraţii nebune – probabil că din partea amândurora. Ţin eu să cred că ea a fost totuşi cea care a exagerat mai tare. Cred că dacă nu de despărţeam, acum unul din noi bântuia cimitre. Am decis s-o las, nu merită nebunia mea. În ultimul timp – defapt în ultimii ani – am realizat că nu sunt cine credeam. Cel puţin, atunci când vine vorba de o relaţie, mă schimb complet. Am o minte zăpăcită care corupe sufletul spre a aspira la ceva perfect, deci irealizabil. Încep să uit esenţa, deci îmi pierd controlul. Efectul e dezastru... O să consider că sunt închis într-o cuşcă a sentimentelor de acum şi că n-o să le mai pot elibera pe acestea pentru a devora lume, adică fete.
De relaţiile anterioare nu-mi amintesc; probabil că şi ele sunt la fel de “reuşite” ca cea de acum. Nu trece zi sau noapte fără să mă gândesc la cât de egoist sunt; şi mai rău e că nu ştiu dacă e vina mea sau nu pot controla asta. Nu sunt ca toţi ceilalţi băieţi; desigur că nu. Mereu am preferat să abordez lucrurile în stil mai vechi şi, considerat poate de unii, mai demodat. Între noi fie vorba, eu nu prea am tangenţe cu societatea zilelor noastre. Nu am tangente spirituale, dar nici fizice. Tocmai de accea, îmi petrec majoritatea timpului stând în casă, cufundat fiind într-o carte neînţeleasă sau, privind pierdut ploaia. Singurele dăţi când îmi răsfăţ plămânii cu aer oxigenat şi relativ nepoluat, este atunci când natura este pe punctul de a duce un război cu pământul – furtuna. Iar toamna, ei bine, sunt toamna. Dar asta e altă poveste...
Evident că toate cele menţionate mai sus au dus la “exilarea” mea în afară normalului. Asta şi, probabil faptul că aproape toată lumea mă ignoră. Procentajul maxim de o sută e la băieţi – iar prin procentaj maxim mă refer la unul real şi logic, de sută la sută, pentru că dacă măsori acest lucru în graniţele umanismului, desigur că valoarea e infinită.
