Capitolul şase.
Toamnă, ţi-l dedic.
~
Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,
iau cuvintele şi le-nec în mare.
Şuier luna şi o răsar şi o prefac
într-o dragoste mare. ¹
N-o să mai existe nici durere, nici lacrimi, suspine, nici măcar grijă sau teamă. Nu o să-mi mai fie foame sau sete, frig sau cald, nu o să mă mai îmbolnăvesc sufleteşte. Nu va mai exista vara, iarna, primăvara, dar nici Toamna. O să fie un mare paradis alb, fericit. Se presupune că voi fi împlinit, voi simţi iubirea Lui, voi străluci şi mă voi bucura de răsplata Lui. O să fie aşa frumos.
Însă oare merit? Dacă nu ajung acolo, dacă mă duc dincolo. Dacă o să fiu acolo... Sufletu-mi va fi corupătorul, la rândul său corput de societate, la rândul său coruptă de timp, care, probabil că, până la urmă este ca mediul de propagare pentru generaţii şi generaţii care au alterat puritatea lucrurilor şi-au trimis-o mai departe. O să mă distrugă, o să-mi distrugă sufletul. Nu vreau, dar sunt corupt, nu-mi place, dar n-am ce-i face, nu-mi convine deloc, dar iubesc aşa de tare, iubesc să iubesc şi iubirea nu mă lasă, iubeam să iubesc acum ceva vreme, dar acum iubesc să iubesc ceva mai puţin. Iubind am realizat că şi păcătuiesc, am realizat că sunt un păcătos mare. De ce? Nu pentru că a fost o iubire din interese, nu pentru că am vrut ceva trupesc de la fată, nu pentru că sunt un psihopat scăpat de la ospiciu, ci pentru că nu am puterea de a-mi controla gândurile. Nu pot să mă opresc din a o vrea, pentru că ştiu că e parte din mine, nu mă pot opri din a spera, nici din a tânji, nu pot nimic ce ţine legat de ea. Lucrurile există aşa cum sunt şi, nu le pot schimba. Dorind aceste lucruri se amplifică reciproc, dau naştere la dorinţe şi mai mari. Îndurerate dorinţe, pline de păcate, cred că aş ucide doar ca să fie a mea. A mea, aş dori să fie mereu a mea, pentru că fără ea sunt curpins de nimic. Nimicul care există mă lasă rece şi insensibil la tot ceea ce se întâmplă. Uneori sunt aşa de egoist, dar doresc să supravieşuiesc. Nu mă refer la Michelle, niciodată!... E o fiinţă prea perfectă pentru mine, e un ideal neatins, nemodelat, nu doresc să o stric.
***
L-am lăsat de ceva vreme pe Brumărel în spate, iar acum privesc cu ochi neîncrezători în magia lui Brumar, fiorul său de final care va trage cortina împodobită cu frunze rumenii, sensibile însă, peste un anotimp destul de reuşit: Toamna anului ăsta. Aveam să mă văd în faţa faptului împlinit, adică acea zi de treizeci a lunii, care ştiam că va veni destul de curând. Cu sufletul încerc să mai strâng din timp, cu speranţa să-l mai potolesc, doresc printre lacrimi uneori să fur Toamna şi să o ascund sub pat, să fac oamenii să dea uitare ei, să fie numai a mea, această Toamnă, anotimp rustic al sentimentelor de catifea. Nici ploaia tristă care cade tot mai rece, care înmormântează tot mai multe frunze, le face late, una cu pământul, nu-mi mai potoleşte setea nebună după amărăciune, după acest vârtej melancolic care domneşte în perioada Toamnei. Nu mi-o mai potoleşte pentru că nu mai poate, gândul că se va termina totul cât de curând topeşte orice plăcere de aceasta la momentul de faţă. De-ar fi ploaia să vorbească, să gândească şi să decidă, sunt sigur că m-ar asculta în momentul în care aş ruga-o, insistent dar continuu, ca un nebun din ospiciu vorbind c-un copăcel din curte, să se revarse peste trupu-mi. Găsesc o satisfacţie nebună şi derutantă în drama Toamnei, în ploaia cea rece, aş spera să mor atunci. Într-un apus de Brumar în care focul cerului se scaldă într-o ploaie rece, în care păsările rămase îşi varsă ultimul cântec, înainte de-a merge la culcare, peste sfârşitu-mi atât de... nesemnificativ, atunci să-mi dau şi duhul. Şi dacă ar fi să mor atunci, aş vrea ca după să mă ridice ele în aer, să mă ia pe-o plapumă din frunze, pe-una chiar din pene. După ce-mi voi fi dat sufletul Creatorului meu iubit, după ce-o fi gustat ultima pictură rece de ploaie, să mă ducă-n zbor peste acel lac de dedesubt, scăldat încă-n razele neadormite, străcluind speranţe ne-nplinite, spre tărâmul cel veşnic şi să-l aşeze, acolo unde odihneşte Toamna, unde iubta-mi stă ş-aşteaptă, cu frunze-n conjurată, acea energie spirituală pentru mine - Toamna - să vină vremea ei.
