Amelia POV
Stau întinsă pe canapeaua de culoare neagră uitându-mă la un punct fix pe tavan, în timp ce dama care stă pe fotoliul din dreapta mea aşteaptă răspunsul pe care chiar nu-mi doresc să il dau. Sunt de abia la a treia şedinţă de psihologie şi deja încep să le urăsc. Încă o şedinţă plictisitoare în care psiholoaga vorbeşte mult mai mult decât mine. Pentru a treia oară mi s-a pus întrebarea : " Ce s-a întâmplat în acea noapte"?
Oricât de mult am încercat să evit răspunsul şi să o fentez pe psiholoagă, nu mai pot. Ce aş putea să-i răspund? Că mergeam liniştită şi dintr-o dată cineva m-a aruncat peste pod cu o putere cu mult peste cea a unui om normal? Sigur m-ar crede... Doar eu ştiu cu adevărat ce s-a întămplat acolo. Doar eu ştiu prin ce am trecut. Cât de înspăimântător a fost totul. Doar eu ştiu câte nopţi n-am dormit din cauza coşmarurilor. Cum adormeam puţin mă aflam în acea pădure blestemată, fiind înconjurată de fiare sălbatice cărora li se putea citi dorinţa de a ucide în ochi.
Închid ochii şi mă gândesc la un răspuns cât de cât credibil.
-Eu...am crezut că nu mai are rost să mai trăiesc, termin eu ultima parte a frazei repede ca să scap odată şi odată de stresul ăsta provocat de aceste şedinţe inutile. Mă gândesc că dacă dau o explicaţie bună asta ar putea fi ultima dată când vin aici.
-Ştiu că ai suferit o traumă acum doi ani, dar acesta este motivul încercării tale de a te sinucide?
Dau afirmativ din cap, dar se pare că nu este prea mulţumită de răspunsul meu. De fapt nici nu-l pot numi răspuns ci un simplu gest. Dau ochii peste cap şi mă uit la ceasul agăţat de perete, care arăta ora 13:50. Încă zece minute şi pot să plec de aici în sfârşit.
-Mie una nu-mi face plăcere să-mi discut problemele cu cineva, cu atât mai mult în condiţiile în care tot ce spun este înregistrat sau mai bine zis tot ce nu spun, o întrerup eu în timp ce aceasta îmi punea tot felul de întrebări.
Auzind acest lucru s-a oprit şocată de parcă am spus cine ştie ce. Pe faţa ei puteam vedea o figură indignată care mă amuză.
-Dacă mă lăsaţi să plec eu voi scăpa de aceasta şedinţă de tortură iar dumneavoastră nu vă mai pierdeţi timpul degeaba cu mine, continui eu jucându-mă cu o şuviţă de păr.
O urmăresc cum îşi dă ochelarii jos în timp ce scoate un oftat uşor. În mână ţinea un reportofon pe care acum îl închide şi-l pune pe masă. Aceasta se ridică şi-mi arată uşa spunându-mi din priviri că pot pleca, dar nu înainte să-mi reproşeze că am fost mai obraznică decât de obicei. Îi arunc o privire urâtă după care ies din încăpere. Dacă tot îşi primeşte banii nu înţeleg de ce mai comentează. Afară aerul rece îmi izbeşte brutal faţa. Mă înfăşor bine cu eşarfa albastră şi moale şi mă îndrept spre staţia de autobuz. Psihologii....ei cred că ştiu totul dar de fapt nu ştiu nimic. Ei cred că dacă au o diplomă te ajută să faci faţă problemelor doar prin câteva sfaturi banale şi prin conversaţii şi mai banale.
Cum m-ar fi putut ajuta ea? Putea să-mi explice ce s-a întâmplat atunci? Nu prea cred. Putea ea să spună cine a fost acel băiat şi care era scopul lui? Odată ce eu nu pot să-mi explic cum ar putea ea? Dacă i-as fi spus adevărul aceasta mi-ar fi spus că a fost doar imaginaţia mea. Ar fi fost peste putinţa ei de a înţelege. Ea ştie doar să bage anumite idei în cap pacienţilor care ar trebui să-i ajute, să-i facă să se simtă mai bine. Din contra, ea m-a făcut în tot acest timp să mă simt ca o nebuna scăpată din sanatoriu.
Cufundată în gândurile mele sinistre, nici n-am observat că autobuzul tocmai staţionase în faţa mea. Chiar înainte să se închidă uşile am urcat şi m-am aşezat pe primul loc liber. Sprijinindu-mi capul de geam am încercat să îmi alung gândurile ce nu-mi dau pace.
-Nici nu-ţi poţi imagina cât de fericită sunt că eşti în viaţă. Să nu mai încerci să faci asta niciodată, îmi spune Amber cu o figură serioasă dar în acelaşi timp speriată, dar nu înainte să sară de gâtul meu aproape dărâmându-mă.
-Nu ştiu ce a fost în capul meu, încerc eu să zic cu puţinul aer care mi-a mai rămas.
Bineînţeles că ea ştia de "tentativa mea de sinucidere". Nu ştiu de ce n-am curaj să-i spun adevărul. Poate îmi este teama de modul în care va reacţiona. Mă gândesc că m-ar considera nebună, cum o fac toţi de altfel.
Amber este prietena mea cea mai bună încă din copilarie. Ea este cea care m-a ajutat să trec peste clipele grele, ea s-a bucurat cu mine de fiecare dată, ea îmi este ca o soră. Noi ne spunem totul. Ea îmi ştie toate secretele iar eu le ştiu pe ale ei, dar lucrul ăsta îmi este aproape imposibil să-l împărtăşesc cu ea.
Deodată lângă noi se opreşte un băiat înalt, de-a dreptul superb. Părul lui negru cu reflexii albăstrui m-a fascinat, iar ochii lui albaştri ca de metil m-au hipnotizat. Când aceştia au coborât asupra mea m-am blocat complet, dar noroc că Amber m-a salvat ca de obicei.
-Amelia, el este Daniel . Daniel ea este Amelia, spuse roşcata gesticulând într-un mod amuzant.
- Îmi pare bine, rosti el întinzându-mi mâna şi zâmbindu-mi fermecător.
-Şi mie, reuşesc eu să vorbesc ieşind din transă, încercând să-l privesc in ochi.
În momentul când mâna mea a atins-o pe a lui am simţit ceva foarte ciudat, un fior rece. Privirea lui mi se pare cunoscută. Oare ne-am mai întâlnit privirile undeva?
Când mi-am revenit, el nu mai era langă noi şi deşi l-am căutat cu privirea prin tot coridorul nu l-am văzut.
-Tipul ăsta este un vrăjitor? Că m-a fermecat total. Îl cunoşti?
-Câte s-au întâmplat de când n-ai mai trecut pe la şcoală...proful meu de mate a fost concediat pentru că a întreţinut relaţii sexuale cu o elevă din ultimul an, l-au găsit pe cel care a făcut graffiti-ul ăla şmecher pe tot peretele liceului... dar presupun că nu prea te interesează asta. El este băiatul nou după care sunt leşinate toate fetele, şi mi-a adus formularul de înscriere la clubul meu de teatru. Îl am şi pe al tău chiar aici, se scotoci ea prin geantă şi-mi întinde documentul.
-Sper că glumeşti. Eu şi teatrul...nu este o combinaţie prea bună.
-Nu faci tu asta pentru mine? Mă întreabă ea uităndu-se cu ochii ei mari şi negri la mine.
Mă uit la foaia din mâna mea după care la ea care aştepta nerăbdătoare răspunsul. Dacă mă gândesc mai bine o să fie şi el acolo, aşa că o să merg.
-Bine, bine... o să vin. Asta doar pentru că ştii cât de mult te iubesc, nu că aş avea vreo tangenţă cu teatrul.
-Mâine la ora 17:00. Nu uita te rog.
-Promit că o să fiu acolo, îi spun eu pupând-o pe obraz după care fug spre laboratorul de biologie.
