Amelia POV
Este o noapte umedă şi mohorâtă de noiembrie.Merg prin suburbiile pustii ale Londrei, vrând să ajung acasă cât mai repede posibil, fiind speriată de atmosfera stranie.Liniştea mortuară ce a înghiţit totul în jur este spartă de sunetul făcut de talpa groasă a bocancilor când face contact cu cimentul.Felinarele vechi şi ruginite împrăştiate ici şi colo pâlpâiau, aruncând o lumină palidă, bizară. Pe stradă se mai pot vedea din când in când farurile vreunei maşini dar dispar repede în întunericul dens. Îmi continui drumul de-a lungul zidurilor gri, grafitti-urile unele de un roşu închis iar altele de un verde neon îmi acaparează atenţia. Unele din acestea fiind mascate de câteva pubele de gunoi aliniate asemenea unor soldaţi pregătiţi de luptă.
În cele din urmă ajung pe o stradă lungă, pavată despre care se tot spun diverse legende urbane. Este vorba de strada ce trece pe langă vechea fabrică abandonată. Cu toate că ştiu că nu este nimic adevărat, nu pot să nu fiu puţin paranoica. Îmi îndes mâinile în buzunarele jachetei şi măresc pasul cât pot de repede, dar nu înainte de a arunca o privire fabricii sinistre. Când zăresc podul mă mai liniştesc şi răsuflu uşurată, ştiind că pe partea cealaltă străzile sunt mai luminate şi mai pline de viaţă. Dar starea de linişte nu a ţinut mult. Am încercat să merg mai repede. Din spate se aud paşi şi simt cum doi ochi mă urmăresc, dar când mă întorc nu era nimeni, doar adierea vântului. Îmi tot spuneam că este doar imaginaţia mea bogată, alimentată de atâtea filme horror, dar cu toate astea inima îmi bătea cu putere vrând parcă să-mi iasă din piept.
Când am păşit pe pod, adierea vântului a devenit din ce în ce mai puternică transformându-se într-o rafală. Pe suprafaţa tremurândă a apei se reflectă luminile oraşului, o privelişte splendidă. Neatentă la drum, m-am izbit cu putere de ceva tare, o senzaţie ciudată cuprinzându-mă. Când ridic privirea, văd o silueta puţin mai înaltă decât mine, iar voci străine răsunau ca un ecou, trimiţându-mi fiori reci pe şira spinării. Mi-am luat inima în dinţi şi am încercat să-l ocolesc, dar simt o atingere pe umăr care îmi îngheaţă sîngele în vene. Trupul îmi este paralizat, nu mai pot să fac nici măcar un pas. Încă îi simt atingerea rece chiar prin jachetă, parcă însăşi moartea m-a atins.
Cu o putere supranaturală, care nu-i poate aparţine vreunei fiinţe umane, levitez puţin după care sunt aruncată peste pod. Simt cum alunec uşor uşor, închid ochii sperând ca totul să fie doar un vis. Aştept ca cineva să mă prindă din acea cădere liberă care durează pentru mine ore. Dar impactul cu apa rece mă trezeşte la realitate şi mă duc ca un bolovan tot mai adânc. Dau din mâini şi din picioare încercând să ies la suprafaţă dar fără speranţă.Corpul îmi amorţeşte, iar ochii mi se închid, fiind înconjurată de întuneric încet încet.
Tot ce îmi amintesc înainte să cad în apă, au fost ochii lui roşii atât de glaciali şi inumani.
Azazel POV
Sunt cuprins de o senzaţie ciudată ca de remuşcare, pe care nu am mai simţit-o de foarte mult timp. Încerc să îmi alung toate gândurile distructive din cap şi înaintez pe podul întunecat . O văd. Pentru o clipă am vrut să mă retrag, dar asta ar fi prima dată când încalc regulile Stăpânului ,căruia i-am jurat credinţă. O opresc iar ea ridică privirea. Ochii ei mari verzi de culoarea smaraldului mă analizează din cap până în picioare timp de câteva secunde, după care încearcă să ma ocolească. O apuc de umăr, iar în acel timp îi pot simţi frica ce a încolţit-o. Cu ultimele mele puteri, o arunc peste pod pentru a-mi termina cât mai repede treaba, urmând să-i colectez sufletul când acesta părăseşte trupul şi să-l iau cu mine. Am făcut o greşeală mare când am privit-o în ochi. I se putea citi uşor spaima ce o domina, care a pus stăpânire pe întregul ei trup. Privirea ei implora milă, o parte din mine chiar bucurându-se de asta, hrănindu-se cu frica din inima ei. Dar cealaltă parte a fost caputrată de compasiune, vrând să o salvez înainte să i se întâmple ceva.
M-am aplecat peste balustrada podului şi am văzut că se îndepărtează lent, până când n-am mai văzut-o deloc. Eram răvăşit şi vulnerabil mă comportam exact ca o fiinţa umană. Mă tot uitam după ea, sperând să poată înota până la suprafaţă, dar nimic. Parcă dispăruse în neant. Nu ştiam dacă ar trebui s-o salvez sau doar să aştept pentru a vedea ce se va întâmpla.
Până la urmă, ceva din mine mi-a spus că trebuie să sar după ea, aşa că m-am aruncat în apa rece. Corpul ei zăcea neînsufleţit pe fundul apei. Sperând că nu e prea târziu am început să înot din ce în ce mai repede în ciuda faptului că îmi simţeam corpul străpuns de zeci de cuţite în acelaşi timp. Nepăsându-mi de asta şi nici de pedeapsa care constă în cea mai aprigă tortură pe care o voi îndura mai târziu, i-am apropiat trupul îngheţat de pieptul meu şi am scos-o la suprafaţă.
