Amelia POV
Intru grăbită în laborator şi sunt fixată de zeci de priviri, inclusiv de cea teribil de rece a profesoarei de biologie, o bătrânică de statură mijlocie cu un gust foarte ciudat în ceea ce priveşte îmbrăcămintea şi cu o pereche de ochelari stilul Harry Potter.
Am întârziat două minute şi toată lumea se uită la mine de parcă aş fi omorât pe cineva. Merg printre rândurile de bănci şi acum aşează-te dacă ai unde.
-Doar stai undeva şi nu-mi mai deranja ora, domnişoară Johnson.
"Da, ce-ar fi dacă m-aş aşeza în poala băiatului drăguţ din a doua bancă, dacă tot n-am unde". Dau ochii peste cap şi îmi continui căutarea. Tot uitându-mă prin clasă observ un singur loc liber, lângă nimeni altul decât cel care mi-a luat minţile pauza trecută. Acesta se uită la mine amuzat şi parcă îi surprind un zâmbet. Mă simt atât de penibil, dar mă conformez situaţiei şi mă aşez lângă el zâmbindu-i.
Stăteam amândoi tăcuţi, puteam să simt că şi el era puţin stânjenit. Din când în când aveam sentimentul că mă priveşte, dar cu o privire rece exact ca cea din acea noapte. Dar de ce tot simt acel sentiment când sunt în preajma lui?
Atenţia mi-a fost captată de profesoara care ne-a trântit o tavă de metal pe bancă. Cu stupoare am observat o broască şi lângă ea câteva ustensile, printre care era şi un bisturiu. Bietul amfibian... Oare de ce ne pune să facem asta? Parcă am fi în epoca de piatră. Nu înţeleg la ce ne ajută acest experiment. În timp ce profa ne dădea indicaţii unele fete albiseră la faţă ca varul, altele aproape să leşine. Cât despre băieţi, tot încercau să impresioneze fetele, dar degeaba că le tremura bisturiul în mână.
Azazel POV
Mă uit împrejur, poate o zăresc. Sunt destul de sigur că are biologie ora asta, sau cel puţin aşa scria în orarul ei. Mă gândesc că poate chiuleşte. Sunt cuprins de o plictiseală groaznică şi mă las pe spătarul tare al scaunului aruncând privirea la aceste fiinţe ciudate. Viaţa de muritor e ciudată. Să împarţi clasa cu zeci de oameni şi să fii atent tot timpul la o persoană care îşi dă atâta importanţă cinci ore pe zi este teribil. Dintr-o dată uşa se deschide şi văd un cap roşcat. Ea este. Încerc să mă comport normal, dar de când sunt aici şi de când am cunoscut-o pe ea, parcă nu mai sunt demon, ci un muritor ca ceilalţi. Am început să simt ceva cu totul nou pentru mine cum ar fi compasiune, milă sau remuşcare.
Ea se aşează lângă mine oarecum jenată şi nu-mi pot ascunde un zâmbet. Eu am zâmbit...şi nu este acel zâmbet sadic pe care-l schiţez după ce-mi torturez sau ucid victimele. Nu, este un zâmbet inocent. Ştiind că eu sunt de vină, îmi mut privirea în altă parte pentru câteva minute. Din când în când ochii îmi fug în direcţia ei, dar nu-i pot admira trăsăturile fine din cauza părului uşor ondulat ce-i cade pe umeri. Când femeia aceea ciudată cu privire sfidătoare ne-a înmânat acea tavă, ea s-a uitat la mine aproape îngrozită, cu o privire inocentă şi rugătoare.
- O disec eu. Nu este nevoie să te uiţi dacă nu vrei, îi spun eu trăgând tava în faţa mea.
Ea îmi zâmbi după care şi-a mutat privirea în altă parte. Am făcut lucruri mult mai oribile decât să disec o broască. Am măcelărit sute de trupuri, asta este o nimica toată. Am luat bisturiul şi imediat am terminat experimentul. S-a uitat la mine puţin mirată şi şocată, cu ochii ei mari şi verzi. Mă uit la broasca măcelarită şi apoi la ea. Mă aflu într-o situaţie destul de neplăcută dar spre bucuria mea am fost salvat de clopoţel. Mi-am luat la revedere de la ea şi am părăsit laboratorul.
Când am ieşit afară cerul căpătase o nuanţă roşiatică. în sfârşit ziua se termină, iar negura divină a nopţii apare. Urăsc lumina zilei, tot oraşul este plin de viaţă, lumea este fericită şi este o agitaţie de nedescris. Urăsc să trăiesc alături de oameni, este urât şi deprimant. Oamenii sunt buni numai pentru a fi torturaţi în iad. Dar nu şi ea. Ea m-a făcut să vin în această lume , "lumea oamenilor". Sună oribil. Am mai vizitat-o de câteva ori dar doar pentru a colecta sufletele muritorilor. Deşi această lume îmi provoacă greaţă şi mă deprimă, pentru ea aş sta aici o eternitate, pentru ea merg la liceul ăsta, călătoresc în acelaşi autobuz cu fiinţele astea dezgustătoare numite "oameni". Dar ea nu este ca ceilalţi, este diferită. Este asemenea unui înger. Dar este posibilă o atracţie între un înger şi un demon? Ce este de fapt această atracţie? Este reală sau doar o plăsmuire? N-am mai simţit-o până acum. N-am mai simţit dorinţa asta puternică de a apară o persoană până acum. De ce sunt eu aici? Pentru a o proteja pe ea. De cine? De ceilalţi demoni. Da, este adevărat că nu sunt singurul demon din această lume.
Soarele a apus şi luna a apărut pe cer, acoperită de câţiva nori. Întunerciul a pus stăpânire peste oraş, acesta căpătând un aspect macabru, mort. Umbrele încep să apară pe străduţele întunecate, zgomote şi voci stranii, mă simt în elementul meu....ca acasă cum s-ar spune. Merg încet, admirând privelişea superbă.
- Cum este mica ta vacanţă? se auzi din spatele meu o voce răguşită.
Mă întorc şi observ o siluetă. Un bărbat înalt cu ochii de un roşu sângeriu. Clar este un demon. Mă gândeam cât timp va dura până să-şi dea seama că n-am respectat oridnele Stăpânului.
- Nu e treaba ta, îi răspund pe un ton tăios. Acesta face un semn din mână după care sunt lipit de zidul rece. Îmi dă câţiva pumni până când lichidul roşiu şi cald îşi face apariţia . Simt un firicel de sânge cu-mi străbate chipul, mai întâi din tâmplă după care şi din buză.
- Ne-ai trădat Azazel. Şi pentru cine? Pentru o amărâtă de muritoare . Dacă n-o omori tu şi îi iei sufletul, atunci altcineva o va face
Încleştez pumnul şi îl lovesc la rândul meu cât de tare pot. Sângele îmi curge din ce în ce mai rapid prin vene şi sunt cuprins de un puternic sentiment de ură. Acesta cade la pământ şi încearcă să se ridice dar mă aplec peste el şi-mi înfig mâna în gâtul lui.
- Mai ai o singură şansă. O omori sau... , reuşi el să spună cu o voce gâjâită.
-De aceea sunt eu aici. Pentru a o proteja de cei ca tine, ca mine de altfel. Cât timp sunt eu aici nimeni n-o va atinge.
Îmi scot cuţitul din buzunar , îi apropii vârful de inimă după care împing lama cât de adânc pot, cu o plăcere sadică. Sunt în extaz. Acest cuţit l-am mai folosit pentru a ucide demonii care au ieşit din cuvântul stăpânului. Demonul scoate un ţipăt puternic asemenea unei fiare, după care se evaporă, lăsând în urma sa un fum negru. Mă ridic uşor şi bag cuţitul în buzunarul interior al gecii. Răsuflu uşurat după care-mi întorc privirea si sufăr un şoc puternic. Picioarele mi s-au înmuiat şi încep să respir din ce in ce mai greu.
Ea este acolo şi se uită la mine şocată, iar teama i se poate citi pe chipul angelic. Oare ce a văzut? Tot ce pot să fac e să sper că n-a văzut scena teribilă.
