Capitolul 11

8.1K 843 147
                                    



Faith

     Deși zgomotul făcut de izbitura mea răsună în tot magazinul, am totuși noroc. Nu am avut viteză suficient de mare încât să sparg sticla și nici nu am căzut în fund din cauza ricoșeului. Fac doar un pas împleticit în spate.

     În schimb, îmi doresc din nou să fi fost vrăjitoare și să pot dispărea. Sau să se deschidă pământul și să mă înghită, îmi spun atunci când aud răsunând câteva hohote de râs. Însă, înainte să leșin din cauza rușinii, două brațe mă cuprind strâns, redându-mi echilibrul precar și le recunosc înainte de a auzi un glas cunoscut.

     — Te-ai lovit?

     Privirea amețită mi se ridică brusc spre ochii verzi, deși nu credeam că o să mai am puterea să îl privesc vreodată pe Logan în față. Dar am făcut-o doar ca răspuns la îngrijorarea sinceră pe care i-am auzit-o în voce.

     — Nu!

     — Te simți bine?

     — Da!

     — Ești sigură? Pentru că ești foarte roșie!

     Normal că sunt roșie! Probabil că o să rămân roșie până la adânci bătrâneți. Și cred că mă înroșesc și mai tare atunci când palmele lui Logan îmi cuprind obrajii și îmi ridică chipul spre al său, studiindu-mă atent. Bănuiesc chiar că am pe frunte un cucui uriaș dacă ar fi să mă iau după încruntarea lui!

     La naiba! Cunosc magazinul ăsta de când eram de-o șchioapă. Într-o zi normală, adică o zi în care eu aș fi fost normală, aș fi putut să îmi fac cumpărăturile aici și cu ochii închiși. Cum naiba am putut uita unde e ușa?!

     Însă răspunsul mi-l dau singură: din cauza lui Logan. Nu ne-am întâlnit decât de câteva ori și mi-a întors viața pe dos! Multitudinea de sentimente pe care le trezește în mine aproape că mă sperie. Fiecare atingere de-a lui mă înfiorează, iar privirea ochilor verzi mă înfierbântă. Exact ca și comportamentul lui: când cald, ca acum, când rece, ca ultima dată. Amețindu-mă și mai mult.

     Un geamăt disperat îmi scapă printre buze și îmi aplec capul, închizând ochii și lipindu-mi fruntea de pieptul bărbatului din fața mea.

     De ce nu râde de mine? Eu aș fi râs dacă eram în locul lui! De ce trebuie să arate atât de îngrijorat? De ce trebuie să arate atât de bine? Și de ce mă port ca o tâmpită de câte ori sunt în preajma lui?

     — Dacă te ajută cu ceva, să știi că și eu fac numai prostii din cauza ta!

     Răsuflarea fierbinte îmi încălzește pavilionul urechii la care mi-a șoptit cuvintele, apoi îngheț atunci când buzele lui îmi ating cu un gest scurt obrazul, ca și cum ar fi din greșeală. O atingere ușoară ca bătaia unei aripi de fluture.

     Un nod uriaș mi se pune în gât și încerc în zadar să scap de el când nu am aer suficient. Sau poate am prea mult. Nu îmi pot da seama, căci vorbele lui și îmbrățișarea strânsă în care sunt cuprinsă acum, îmi tulbură și ultima urmă de luciditate pe care o am.

     — Nu mă ajută! mormăi disperată, cu fața îngropată la gâtul lui.

     La gâtul lui?! Cum am ajuns în poziția asta? Când am ajuns atât de îmbrățișați?

     Abia acum îl aud râzând și sunetul care vibrează sub obrazul meu mă face să mă înfior. Iar brațele lui Logan se mai strâng puțin, apropiindu-ne și mai mult.

Dragoste și mătase albă (Seria Salem #1) (publicată)Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum