În ploaia ce cădea peste corpul meu aproape distrus de magia cu care m-a provocat să joc în prietenia asta imposibilă, priveam în gol, pur și simplu neavând o țintă destul de bună asupra băiatului cu păr lung ce era în genunchi,plin de sânge pe mâinile-i lucrate, atingea pământul încet. Lacrimile nu îi apăreau pe chip, pentru prima dată era mult prea departe de realitate, dacă aceasta se putea numii o realitate, dacă asta se putea numi o prietenie. Pentru că pentru mine el nu putea fi un prieten, nu de data asta și poate niciodată, iar eu pentru el reprezentam doar o cunoștiință gravă ce îl privea în fiecare zi cu aceași ochi blânzi și calzi ce îl delectau când știa că nimeni nu îl admira cum o făceam eu. Dacă cineva mă întreba cine este el pur și simplu, nu avea nevoie de o poreclă sau nu un nume, pentru că pentru mine toate poreclele sale erau mult prea deruntante, nu reprezenta un psihopat sau un Joker inutil, era mai mult de atât.
- Sunt liber! strigă fericit și se întoarce spre mine. Suntem liberi în sfârșit! râsul psihotic mă distrugea pentru că știam că nu era el, însă am zâmbit și am învârtit țigara între degete, erau țigările lui favorite, Djarum, nu auzeam de ele foarte des pentru că se găseau foarte greu, însă când le găsea nu ezita să le aibă mereu la el. Am aprins țigara zâmbind, era liber, după nopți de agonie și coșmaruri era liber, mă bucuram, însă uneori îmi era frică de psihoza asta care îl definea doar când venea vorba de acea ea. Am tras încet din țigară și reflectam când aud cum pufăie enervat către mine și îmi ia țigara trăgând câteva fumuri lejere și reflectând împreună cu mine, iar când stinge țigara mă ia în brațe strâns, privindu-mi ochii, de culoare ciocolatie, pe care el nu neapărat că îi iubea, dar erau ochii de care se îndrăgostea mereu. Știam de ce pufăia nervos, însă nu îmi plăcea când fuma el, era pentru prima dată când chiar voiam să trag eu în plămânii mei, fumul ce îl distrugea pe el, deși lui nu îi convenea. Pe lângă el, eu eram acel pericol invizibil, adică nu reprezentam un pericol atât de mare cât era el, însă lumea mă percepea mult prea serioasă pentru glumele care se auzeau mereu, în timp ce el mă vedea un copil cu foarte multă nevoie de grijă din partea lui mai ales, pentru că el avea nevoie de un mârâit și lumea făcea 15 metri înapoi, asta mă făcea să îl consider perfect, iubirea lui față de oameni.
-Mergem? se auzi ca din senin vocea lui prea serioasă.
-Desigur, zâmbesc liniștită și sigură.
