Ultimele sale cuvinte au fost atât de dureroase încât puteam să simt cu respirația sa disperată și nervoasă cum tăia aerul, pentru prima dată am fost călcată pe demnitate, nu că aș fi avut una atunci când am ajuns aici. Părea simplu, am rămas singură în inima pădurii privind ușor spre lună. Râdea de mine cu lumina ei fermecătoare, ce mă făcea să îmi doresc să plâng și să urlu pentru ceea ce mă rodea înăuntru de parcă dragostea ar fi cel mai urât sentiment.
"Nu dragostea, ci oamenii." mi-a șoptit gândul meu, subit, mă durea că mereu gândeam încât să mă atac pe mine însămi. Am așteptat un ultim urlet de lupt ca să pot pleca în depărtarea imensă a pădurii, pășeam încet dar sigur spre ieșirea ce promitea libertatea din sufletul meu și din mintea mea. Sincer, îl blocasem acolo fără să îmi dau seama și îl țineam captiv dar totuși liber în ceva ce era făcut din gheață, cum era inima mea.
Am păstrat pașii leneși pe pământul umed și simțeam cum furtuna își făcea apariția. Mai întâi picurii au pornit încet și îmi gâdilau pielea, simțeam fiecare picur ca o parte din mine, apoi a început adevărata furtună, ce parcă transmitea săgeți reci de-asupra mea și fulgerele luminoase nu încetau să facă astfel încât să provoace o sperietură în inima mea datorită umbrelor și crengilor ce erau așezate peste tot. Îmi continuam fiecare pas de parcă trăiam pentru ultima dată, când simțisem două brațe mari ce mă luase ușor pe sus și privirea îngrijorată mă făcea să îmi doresc să sfârșesc de frica ce o aveam în inimă. El, de ce el? Putea fi oricine altcineva, dar nu el. Am înghițit în sec și am închis ochii, lăsând lacrimile să curgă. Cerul mă simțea începând să urle și el cu agonia tunetelor ce mă făceau să tresar. Făcându-l pe el să mă strângă la pieptul său și să îmi sărute fruntea ușor.
Nu știu cum și când am ajuns într-o cameră complet neagră, așternuturile patului mirosind a parfum mult prea dulce pentru gusturile mele. Rochița mea albă, cred că pentru o secundă și prin magie s-a transformat într-un hanorac și o pereche de pantaloni de pijamale prea mari pentru corpul meu mic și destul de fragil. Simțeam energia lui în jurul meu, strângându-mă ușor și mârâind.
- Nu pleca, șoptise ușor în timp ce dormea.
- Nu plec, am șoptit la rândul meu, făcându-l să îmi strângă corpul fragil un pic mai tare.
Îl priveam de parcă era ultimul lucru pe care îl vedeam, de parcă nu am mai văzut niciodată un bărbat. Mângâindu-i obrazul ușor cu vârful degetelor îl priveam stând atât de calmă și relaxată acolo de parcă era locul meu, era un fel de acasă pe care nu l-am mai simțit niciodată. Nu am putut să nu îl privesc în continuare cum se odihnea în brațele mele și părea bine.
Corect, părea, gândurile mi-au fost întrerupte de un scâncet de durere, suna ca un lup, un lup ce era atacat cu cele mai strălucitoare săgeți și unele din cele mai dure, a fost destul o secundă să țipe și să se trezească de parcă era înconjurat de un foc mistuitor ce dorea să scape de el în cel mai frumos mod posibil. I-am atins ușor fața și brațul, mângâindu-l ușor și tandru, încercând să îl calmez, mă privea timid și roșea ușor. Era mulțumit că mă salvase și că eram aici pentru a-l ajuta cum puteam mai bine, oferindu-i iubire și afecțiune.
