Nu meritam nici măcar să îi simt atingerile fierbinți ce îmi delectau pielea ușțor rece, mereu când dormeam prefera să îmi mângâie obrajii și să mă privească decât să plece sau să mă trezească, era gestul său favorit, pe care eu nu îl înțelesesem niciodată, poate pentru că simțeam cum cedez sub atingerea sa, mereu o făcea, iar asta îl satisfăcea. Nu eram omul cel mai bun însă când îl priveam în ochi deveneam o puștoaică cu un chip angelic ce dorea să îl primească mereu în brațele sale. Era prea mult romantism în situația noastră, după certuri grele mereu ne întorceam și ne iubeam, poate că nu mai era iubire, însă mereu, dar mereu îi captivam privirile și roșeam sub presiunea săruturilor sale, uneori atât de scurte, iar alteori infinite exact ca fluturii ce treceau prin stomacul meu.
Eram o bipolară convinsă, într-o zi puteam să îl dau dracului și apoi să mă întorc să îi spun că e cel mai bun lucru din mine. Știam că îl distrugeam, mă distrugeam așa, mai știam și faptul că umbrele trecutului îl făceau uneori să adune praful în pereții tari și pumnii săi fermi nu erau pătați doar de o piele ușor albă cu tente rozalii, ci și sânge uscat de o culoare închisă, vișinie ce dădea tente de ură peste corpul său. Nimeni nu vedea decât aceste urme dureroase, eu încercând să le vindec mai mereu, urmând certuri interminabile despre cum nu mai îmi doresc să îl văd la pământ, vreodată. Îl răneam, mereu o făceam, iar el pur și simplu mă proteja, fără să conștientizeze că nu eram ca acea ea, pe care obișnuia să o idolatrizeze ca pe o Zeiță superbă, lăsată să se frângă în mici bucăți de oglindă peste aripile sale, să le rănească și să le stingă. Uram asta la el, o iubea, încă o făcea, printre negativismele perseverente nu putea uita, fiecare lună, fiecare număr de 14 îl făcea să urască prezentul, să își reamintească și pur și simplu să reajungă în genunchi mereu. Nu puteai să îl ridici ore în șiri, lacrimile reci și totuși fierbinți loveau podeaua nopți întregi, iar eu, sincer îl cicăleam spunându-i cuvinte ce parcă nu erau ale mele, cuvinte tăioase ca lama unei săbii pe care nu mai puteam să le retrag. Cumva într-o zi va pleca, repetam mereu momentele în care o să îl văd ieșind pe ușă cu o chitară și o mână de bagaje, însă niciodată nu eram pregătită să îl văd cum ușa aceea se închide fără ca el să privească înapoi.
Misterul său mă acoperea și mă făcea să îmi doresc să mă apropii de o prăbușire rapidă spre cel mai apropiat Iad și să urlu până când toată durerea dispărea. Mereu vedeam cum se duce în ploaia ce răspândea săgeți de gheață peste corpul său și stătea ore întregi acolo, așteptând să merg după el și să îl privesc, să îl ating, însă nici măcar asta nu îl mai lăsa să își revină, pentru că vocea mai și mai ales fiecare atingere erau cuțite în inima sa, deja mult prea rănită de mine, de amintiri, de ea. Mă îndepărtam din ce în ce mai mult, iar el făcea la fel, eram reci și ofeream clipe scurte în care plăcerea noastră era un sărut furat în mijlocul nopții, iar eu lăsam gelozia să curgă și ofeream o criză în fiecare seară. Țipam, ne certam, loveam tot ceea ce se putea, apoi ajungeam la săruturi demne de dispreț la un moment dat. Dragostea nu era de noi, noi nu știam să ne iubim fără răni, noi știam doar să ne urâm cu săruturi pasionale și idei demne de scris cărți, poate unele speranțe și vise fiind anulate adeseori din cauza faptului că nu făceam decât să ne rănim.
Am așteptat fiecare lovitură să mă lase fără aer, însă cea mai mare durere și impresie amețitoare a fost faptul când, adormită de șoaptele sale rămăsesem singură printre așternuturile care odată ofereau plăceri mult prea vinovate de descris. Iubirea noastră, era de mult scursă de timpul ce ne permitea să stăm 5 minute într-o discuție ce urma să fie eșuată. Nu îl urmăream însă simțeam răceala în momentele în care nimic nu îl mai satisfăcea, săruturile deveneau înghețate de timp iar atingerile nu mai aveau intensități uimite. El dispăruse în propriul său mister, aflându-se în alte brațe care aveau locul și timpul să îl liniștească, o altă voce îl ademenea noaptea în somnul dulce, iar alte buzele îi desfătau fiecare gând uneori obscen pe care îl avea. Adevărul este că dispăruse într-un mister inuman pe care eu nu îl cunoscusem până atunci, era dureros, însă atât de plăcut să îl văd fericit.
