Revedere.
A trecut atât de mult timp de când nu am mai călcat în acel oraș unde am avut cele mai frumoase și totuși cele mai urâte amintiri. Mai exact, a trecut un an de când am ales să fug și să mă ascund, iar acum întoarcerea mea pare atât de bizară. Băteam străzile în lung și în lat găsind faptul că știam mult mai puțin orașul decât data trecută, căutând cercetătoare locul în care trebuia să fie el. În centrul orașului cu o chitară cântând despre viața sa, aparent imperfectă, însă nu era acolo. Umbra lui era înlocuită de un altul ce pășea mult prea rău cu degetele asupra corzilor, dorind parcă să-și omoare sufletul și să dispară în pustietate.
În căutarea mea exagerată după omul pe care obișnuiam să îl strig "iubitule", am ajuns în brațele unui străin ce îmi căuta privirea pentru a mă atenționa.
- Îmi cer scuze,nu v-am observat domnule.
- Cu muzica asta nu vezi și nu auzi. Râdea amuzat având chitara în spate. Vrei să asiști?
Am dat din cap în semn de da, îndepărtându-mă ușor de omul ce îmi provoca fiori cu a sa privire. Atingea corzile de parcă era Zeul lor și fiecare avea un rol al său începând cu cea mai subțire notă. Vocea lui ușor răgușită dădea impresia că norii se vor rupe și ploaia va cânta alături creând o atmosferă de poveste neîncetată, totul era superb în jur. Eram calmă și fiecare sentiment de bine acordat de el mă făcea să uit că odată am fost cea care a căzut aici. În fața lui, în fața a ceea ce iubeam...
- Bine ai revenit! Acea voce a lui. Aiden se auzea în spatele meu. Era în brațele ei și buzele lor se adunau într-un sărut flămând ce mă lăsa să cad din nou repetitiv. Pașii mei nu voiau să se apropie de cuplul perfect ce îmi lăsa o umbră de ură asupra, așa că am decis să plec lăsând noul meu prieten să rămână singur, iar ca de obicei râsul psihotic mă urma. Eram prinsă în acest joc animalic care nu mă lăsa să sper nici două secunde. Priveam confuză drumurile de parcă am pierdut o hartă și nu știam unde mă aflu.
Teama nu exista, iar cel mai dureros era că mâinile îmi înghețau căutând cu disperare un nume, un prieten care să mă ajute, uitând că lăsasem totul în urmă acum un an.
Într-adevăr trecuse un an. Angel uitase complet cum se calcă pe acolo, uitase complet de ceea ce îi spuse Aiden despre criminalii ce se ascundeau oriunde. Poate că nu uitase, însă mintea ei era completă doar cu dureri provocate de cel pe care îl iubea odată, iar ce doare mai mult decât o inimă frântă, este secunda a doua când ești singur. Singurătatea o durea pe Angel, pentru că ea nu știa cum e să rămâi singur și să ai doar gândurile de partea ta, gânduri care te ucid intens până la ultima picătură.
Se spune că cea mai dureroasă cădere e aceea din Rai pentru că nimeni nu știe când o să cazi, nimeni nu te poate prinde și mai ales nu e nimeni care să te ridice. Căderile psihice sunt mai rele decât cele fizice pentru că nu știi niciodată cum să alungi rănile de după nu știi cum să pansezi și cum să alungi lacrimile, iar apoi vine sentimentul de ură. Acel sentiment că toată lumea e împotriva ta și că nimeni nu înțelege ce simți de fapt și atunci apare sentimentul căderii fizice, iar Angel era gata să cadă. Ironic un înger cădea din Raiul său.
Eram pregătită să mă lovesc de asfaltul rece pe care tălpile nu îl mai suportau de atât de mult timp, însă două brațe puternice mi-au prins talia și partea inferioară a genunchilor înălțându-mă deasupra betonului tare, pe care, dacă acest el nu mă prindea, îl zdrobeam cu genunchii. Privirea verde îmi reîntâlnește ochii la fel de căprui însă de data asta nu prevestesc ceva bun. Prevestesc acea ceartă părintească cum că nu ai voie să fugi de acasă. Ironia era că acasă era în brațele mari ce îmi răpeau gândurile într-o poveste pe care inima lui o cânta prin bătăi fragile și totuși atât de vulcanice. Chipul său era lovit de cel mai crunt sentiment, iar problema e că nu era doar un sentiment ci mult prea multe, cel ce domnea era dezamăgirea. Durea să îți dezamăgești eroul.
