Iadul îngerilor

II

      Pe un scaun cu spătar managerial trona un bătrânel cărunt, mic, cocoşat şi rotofei cu fălci blajine ca scurgându-se peste mandibulă, într-o stare de latentă. El ţinea coatele cu mâinile împreunate lipite de suprafaţa lucioasă a imensului birou din lemn masiv doldora de documente, dosare şi cărţi deschise unele peste altele și transmitea o imagine de buldog în aşteptare, însă în falsa imagine de bătrân senil îşi purta cu mândrie nemăsurată, roba neagră de judecător şi bavete din mătase albă de la gât, ca apoi menţinându-şi ascensiunea și "numele" de magistrat îndreptat spre procedura dreptăţii. Exact cum egida justiţiei se afişa în judecată zeiţei Themis - acea femeie legată la ochi ca fiind imparţialitatea, cu o sabie în mână ce simboliza sentinţa şi balanţa în cealaltă mână ca dreptatea în condiţii de independenţă.

    Oricât de vagi zvonistica vremii o dicta despre calmul magistratului Curții Supreme Ungureanu Viorel, el era iritat de deranjul din rutina lui a analiza cele întâmplate cu execuţia secolului, dar oricât de vecine sau îndepărtate cu adevărul erau concluziile celor șase ce stăteau în faţa lui, știa că pe atât erau de împărţite, simţind tensiunea dintre ei ca o coardă întinsă la maxim ce imediat avea să pocnească.

— În loc de Doamne ajută îndrugă de Nuvela lui pe fondul nebuniei, să se ducă dracului, Dan răbufni sătul de așteptarea tensionat.

— Trebuia oprită executarea, se ridică Părintele în picioare în faţa biroului, afişând o ingenuitate un pic inflamabilă, rară caracterului său.

— Doar el o putea opri, Cristian de lângă Dan, arăta cu degetul spre persoana magistratului.

— Dacă vorbim deschis, ne privăm de respect!? Urlă magistratul ridicându-se în picioare... Linişte! Trântise palma de biroul imens, instaurând valurile calmului doar la suprafaţă, căci în abisul fiecăruia un curent oceanic mişca resentimente şi concluzii de sine ucigătoare gata de a fi spuse.

— Aşadar, executatul secolului, Scriitorul înainte de moarte spune că... se calmă magistratul încă în picioare, survolându-şi invitaţii pe nepusă masă din al său birou a Tribunalului.

— Că nuvela lui are cinci capitole, cinci personaje și că toate mor, din care noi doar două ne-a fost dat să găsit, Părintele se reaşeza pe canapea cugetând.

— Şi... are dreptate? magistratul se afundă la rândul său în scaunul imens ce arăta ca un jilţ regal.

— Nu! Dan încă ţipa, primind un deget ridicat a atenţionare din partea magistratului ce-l calma parţial... Omul ăsta, Scriitorul a omorât doi copii... doi copii şi i-a îmbrăcat precum personaje din nuvela lui... Timp de un an am fugit după obsedatul ăsta, acum că l-am prins, executat îi credeţi balivernele spuse...

— A ţinut până în ultimul moment informația, nu a vrut să fie liber, ci doar ca să-i apreciam Nuvela, tot Părintele luase rolul tânărului avocat al apărării ce nu scoase mai mult de două fraze spre oricine în toată perioada înfăţişărilor apelului, înafară de pledoarii simpliste şi fără noimă, înafara de priviri pribegi spre nicăieri.

     Chiar şi în acel moment, tânărul avocat privea undeva în spatele magistratului la cele două biblioteci înalte până în tavan ce găzduiau sute de analize juridice începând de la Cutuma lui Burebista, dreptul împăratului Roman Iustian până la Codul Napoleonian cunoscut ca baza juridică, temelie a jurisprudenței majorităţilor statelor lumi. Avocatul rămase ca hipnotizat la textul frumos caligrafiat de la baza bibliotecilor, textul latin ,,honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere" ( a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său) recunoscând definiția lui Ulpian asupra Dreptului, a sistemului juridic, a lui rădăcini de pe timpul Imperiului Roman și nu știa dacă chiar i se potrivea acel ,, a da fiecăruia ce este al său", cât urca ochii spre ceasul încastrat între cele două biblioteci și a lui contorizare. Mai avea un pic până la descărcarea sufletească.