Iadul îngerilor

Prolog

„Moştenirea îngerilor sunt păcatele demonilor."

     Dimineaţa se instala ca o martoră a ceea ce întunericul nopţii tăinuise totodată protejase, ca să dezgroape realul statut, principiul şi unicul scop a unei complete opere, unei nevăzute sau citită integral Nuvelă.

     Puţini aveau să înţeleagă rândurile şi a ei esenţă lirică, adevărata frumusețe atât scrisa cât și înfăptuită, dar doar lipită de scenografia fizică a unui întreg act o vor putea face, cu un impact asemănător unei escapade din lumea ascunsă sub cuvântul ,,normalitate" spre adevărată ei gândire mai putredă decât un vechi stejar plin de carii.

    Era corect, era etic sau moral?... O ştia!... Nu!

    Hotărâtoare, da, şi-şi dicta laude alimentate de întreaga Nuvelă cât inspiră adânc aerul închis, fiind gata de a completa realizarea temeinică a scenei finale. O ultimă contribuție lipsea înainte de a părăsi camera aranjată în detaliu. Privea fără pată de remuşcare la propria creaţie, fiecare amănunt în parte asimilându-le trimiterea, găsindu-le în miile de metafore, de drumuri, de păcate ancorate în Nuvelă.

     Începuse cu patul enorm din mahon acoperit de pături jerpelite cu o la fel de murdară pernă mare lipită de capăt, apoi ridică ochii la ceasul demodat de pe poliţa de deasupra căminului nefuncţional, ca imediat să-i coboare spre măsuţa rabatabilă aşezată într-un colţ pe care câteva ziare vechi păreau aruncate. Tranzita privirea spre o sobă mică ruginită din tablă ce deasupra-i o cratiţă din metal şi două căni păreau sub umbra unui pachet început de cafea ,,Victoria".

    Se oprise la ultima, unica şi singura sintagma de „le piece de resistance" din întreaga încăpere - cadavrul adolescentului - echipat într-un compleu muncitoresc din pantaloni albaştri şi un sacou descheiat ca o bluză în acelaşi colorit, dezvăluind maieul alb murdar, prăfuit pe dedesubt. Faţa lui spoită în machiaj abundent cu adăugiri a mici riduri pe frunte, sub ochi şi în jurul buzelor, doar că să ascundă culoarea albicioasă ce avea să o capete şi ca avansându-i vârsta. Părul lui, odată şaten, ajunse vopsit de un brunet închis, lins, cu o cărare într-o parte, iar ochii lui goi, cu direcţia spre înainte evidenţiau irisul şi cataracta semi - transparentă avută, motiv a tanatologiei cadaverice, dar încă vizibile ca două roci şlefuite sub murmurul unui râu. Pleoapele-i stăteau larg deschise doar printr-o cusătură de baza sprâncenei cu aţă ascunsă sub machiaj. Mâinile sale goale, susţinute de un cadru din sârmă ataşat pe exteriorul palmelor ca fiecare deget şi încheietură strâns legate cu aţă de acea sârmă, doar pentru a forma ceea ce părea un stativ de biserică în aşteptarea unei cărţi undeva chiar deasupra pieptului în dreptul capul rezemat pe perna murdară, în faţa ochilor goi.

     Un fir de mândrie, o latură îmbucurătoare ieşise dinăuntru spre proprie admiraţie devorându-şi din priviri munca, alimentând tranziţia vinei spre toţi ei ce au citit şi nu au înţeles, iar ca un vuiet, un drog al fericirii găsea doar alin de fiecare dată în finalul Nuvelei. Deşi îl citise de nenumărate ori, voia rândurile pentru ultima oară să le simtă cu adevărat, voia să audă simfonia înţelesurilor, deschizând o cărţulie îmbrăcată de o copertă argintie ca de aluminiu.

     Îşi regla vocea în mici serii de tuse, apoi în scurţi paşi în jurul patului de lemn citea cu ardoare ultimul paragraf, cu o reticenţă ca în faţa unui public neavând curajul într-o emoţie umbrită.

„ De ce!... De ce lacrimi curg în miez de lună sub paşii postulării nefiinţei, de ce moartea este viciul lor ascuns spre cunoaştere, când râuri de ofuri a ochilor mei izvorăsc durerea, mâhnirea, răutatea, hainitul (!)... iertarea şi căinţa (?). De ce moştenirea îngerilor sunt păcatele demonilor mei trecuţi... De ce caut nemurire prin iadul îngerilor, când ei toţi sunt morţi de mult".

Se oprise din recitare cât re aruncă ochii spre pat, spre trupul decedatului ce avea să încheie epilogul ,,Nuvelei", apoi termină ultimele cuvinte din carte cu vocea tremurândă...

„De ce am ajuns iar... iar singur în iadul îngerilor?!".

    Rămase nemişcat preţ de câteva momente, îngânând în minte doar cuvintele "iadul îngerilor", călător în alte amintiri ce nu-i trebuiau şi nu le voia readuse, stârnindu-i un val de lacrimi. Nici nu simţise prelingerea lor până când nu coborâse pe obraji ca ştergându-le grăbit, apoi sub pătura revoltei, a nervilor şi a răzbunării aşeză cărţulia argintie, deschisă la pagina paragrafului citit, în palmele cadavrului cu grija unui chirurg, completând scena statică a unui bărbat întins în pat ce citeşte.

    Luase o distanţă de câţiva metri de pat în a vizualiza întregul tablou. Perfect... Era totul perfect spre locul unde păcatele demonilor devin moştenirea îngerilor.

*