Iadul îngerilor

VI

      Aruncă ochii prin gardul metalic de un albastru spălăcit, murdar pe alocuri găsind o imagine dezolantă. Atat.

     Înăuntrul predomina ruina contrastantă de un verde deschis, fiind mucegaiul adunat pe marginea pereților piscinei imense, de plasticul scorojit a topoganelor ce odată demult alimentau plăcerea în copii și adulți prin formele întortochiate ce ajungeau la baza piscinei, de iarba semiuscată de aproape o jumătate de metru, înălțime ce completa imaginea de loc părăsit, uitat în negura timpului și victimă a naturii cotropire. Gratiile din fier forjat a porții de la intrare erau legate sub siguranță de câteva lanțuri grosolane și un lacăt măreț pe care stagna un text mâzgălit pe o pancartă ruginită

    ,, Proprietate privată".

    Îl zărise, din două mișcări ale capului îl și zărise pe tânărul Denis fiindu-i spulberat orice dubiu în ceea ce privea descrierea avută de la Cristian spre locul în care ajutorul Scriitorului își expunea opera mortuară cu atâta grandomanie, iar în secunda următoare îl și țintise pe Cezar...

    El devenise din latent un cu adevărat turbat.

   Respira sacadat, apoi se smunci din mașină direct spre poarta metalică trăgând de ea ca de porțile iadului a-și elibera sufletul, sub zdrăngănitul lanțurilor, scuturând rugina de pe ele.

   Îl privea, doar îl privea sub un nou sentiment de compasiune neștiind ce ar trebui să facă - să-l oprească din a-și strânge la piept urmașul conform procedurilor în a conserva orice urmă biologică ce ar putea fi probă, sau să-l lase liber în baza multor ani de colaborare în egală măsură amiciţie. Pe cât de grea pe atât de urâtă decizia ce i-a fost dat să o tragă și se știa că o să fie pus în fața ei, amânându-și gândurile spre ce avea să facă în viitorul îndepărtat, nu cel apropiat în care deja se afla.

— Așteptăm administratorul proprietății?! se apropiase de geamul rabatat a mașinii un agent de poliție adresându-se lui Dan.

— De cât timp aștepți? Dan nici nu-l privea pe agent, încă îl urmarea prin parbrizul mașinii pe Cezar ce părea un leu proaspăt adus în cușcă cunoscând captivitatea pentru prima oară.

— Am fost notificați prin stație acum o jumătate de oră de a ajunge aici de către Domnul...

— ... Cristian, știu! Completă Dan cuvintele agentului, bănuind prezența lui doar pentru a ține presa deoparte, însă Cezar se smunci de lângă poarta metalică cu direcția mașinii, ațintit spre Dan.

— Deschide și lasă-mă înăuntru Dane, Cezar se avântă prin deschizătura portierei trăgându-l pe Dan de mâneca sacoului, urlând, știind că el avea să decidă... Lasă-mă să... să-l strâng în brațe.

— Vrei să... Dan își oprise propriile cuvinte dându-și seama de tentativa de a trage de timp, pierdut în ochii roșii a lui Cezar. Îi rupea încet bucăți din inimă, sărind peste compasiune, peste simularea unei înțelegeri a durerii prin care el trecea. Nu putea să-i ceară să aștepte sosirea unui administrator a deschide o poartă. În fond Cezar deja încălcase perimetrul virtual în care posibile urme ale criminalului ar fi fost, iar având precedența în ceilalți doi adolescenți uciși, ajunse la o certitudine că nu avea să găsească nici în acel loc un plus de indiciu fizic ori organic. Concluzie ce îl împinse pe Dan să îndeplinească cerința lui Cezar ce încă îl trăgea de mâneca sacoului ca un tic, pierdut în aceleași cuvinte ce din urlet ajunse îngânate în șoaptă.

— ... lasă-mă să-l strâng în brațe... lasă-mă te rog...

— Dă-te de lângă mașină, îl împinse oarecum Dan pe Cezar, apoi instant acționa pedala de accelerație a mașinii încă staționată, turând motorul cu un imediat mic nor de fum negricios.