Iadul îngerilor

I

    Nu putea sta indiferent cât în jurul său doar mortalitate vedea, analiza... câteodată o dicta, întrebându-se cum oare unii credeau cu naivitate superficială că o puteau ocoli, o puteau păcăli cumva, ca în ultimul act a vieții, în ultima secundă de suflare și prea târziu inevitabil să o și accepte.

   Acceptare precum o văzuse în forma sa cât mai evidentă, de nenumărate ori în ochii Scriitorului, camuflată de o interioară negrăită dorință de a nu mai sta în voia sorții, de a-și controla propria cale și deznodământ pe care ei, cei patru pioni legați într-o echipă investigativă, împinși de o națiune întreagă, o dictase și avea să rămână așa până la final fără drept de apel, cum se pronunțase Curtea Supremă de Justiție - execuția.

    Își privea propria reflexie din mărețul geam ce-i arăta imaginea unui om stabil, a unui stâlp de rezistență, a unei omniprezenţa și indispensabil, generator și culegător de roadele unei munci solicitante. Nu vedea efectul ce imprima în ale lui nopți doar coșmaruri prin imagini repetitive desprinse și metamorfozate în concepții neopozitiviste de către cele mai bolnave minți, cei mai impetuoși, exigenți a imaginației dezaxate psihic cu tendințe criminale. Acele fragmente ale zilelor încărcate îi nenoroceau liniștea nopții spre o ură sau o iubire a funcției avute. Nu știa care dintre ele!

   Nu știa nici de ce sau cum ajunse în acel stadiu de lupta interioară. Un singur enunț îl găsea ancorat precum o cange și și-l autocitase să rămână ca urma fierul încins în a lui caracter. Se înrolase cu mândrie a respecta ,,jurământul" și de a menține acea ordine cerută, acea conduită stabilă și morală fără interpretări, căci legile au fost, erau și vor fi bariera scrisă de respectat de oricine, oricând, oricum (!) atât timp cât cei ca el nu le tratau cu indiferență superficială.

    Depuse jurământul să apere valorile vieții, libertatea și dreptul la viața, un drept dictat în orice constituție a lumii moderne. El, nu ca un justițiar ci ca un simplu om, a lui stare naturală era transpusă de fiecare dată ca rezultatul propriei reflexii din geamul pe care îl privea. Pe partea vizibilă era el cel stabil și inflexibil, bazaltul pavat în ale criminologiei în mințile oricui îl știa, iar pe cealaltă parte era latura lui umbrită și tăcută a concluziilor celor văzute, analizate și finalizate doar într-un singur și același mod de fiecare dată - vecin sau chiar moartea în sine.

   „ Moartea!"... Zâmbea.

    Subconștientu-i analiza cuvântul fără culoare, fără formă sau fizic context și nimic altceva nu îi găsise ca și definiție decât tributul de plătit ca o pecete pe fiecare a unei date înfăptuitoare, un nenorocit de blestem avut la naștere în care viața este doar un împrumut lichidat prin moarte. Același zâmbet îl avea. Unul oarecum impasibil, considerându-se ca nu fiind unul din acei naivi ce credeau că pot să păcălească moartea și doar sub un cinism și ironie sumbră își spunea că de câte ori se intersectase cu moartea se și asociase, el și moartea, unul pe altul, ca niște vechi cunoștințe, iar când avea să i se întâmple o să fie doar o altă întâlnire între multe altele avute. Își spunea că el, Dan Buga, era prieten cu moartea însăși și cu un zâmbet șiret în colțul gurii încheiase concluzia ca ori de câte ori se alinia momentului imaginar ce avea să-i fie sfârșitul. Ca trezit din meditație, din acel tempo filosofic, se revăzuse pe sine în geam cum zâmbea, cum își găsise cel mai nefast moment și loc de a zâmbi, spionând după o privire suspicioasă de la cei din jurul său.

   Nimeni nu-l observase, într-un mic raid a ocupanților, Dan focaliza cele două rânduri de bănci dintr-un lemn lucios lăcuit, tapițate într-un vișiniu închis, asemenea celor de la cinema, în care trebuiau să asiste la nimic altceva decât o condamnare la moarte.