Aruncată În Vis IV : Lupul sângeriu

Unu

3 iunie 2015

Draga jurnalule,

Am fugit de acasă pentru a fi împreună cu băiatul pe care îl iubesc. Amândoi suntem dintr-un mic orăşel, pe care nu îl ştie nimeni, localizat pe harta oricărui cetăţean în pădurile din ţinutul Maine, New England. Familia mea nu este de acord cu el, deoarece a făcut o greşeală. Suntem amândoi fugari, în lumea mare, interzisă până acum nouă. N-am luat nimic de acasă, n-am spus nimănui că plecăm,  doar la lăsarea întunericului am dispărut dincolo de graniţa oraşului, într-o maşină neagă şi lăsându-ne prieteni, ultimele persoane care ne susţin, în urmă.
Acesta ar putea fi început unei poveşti frumoase, plină de aventuri şi locuri noi, dar şi de iubire. Dar povestea mea a început cu mult timp în urmă. Acum un an mai exact, dar s-au întâmplat atât de multe de atunci, încât pare să fi trecut o viaţă. Mi-am început aventura, fără să ştiu, cu un drum cu trenul.  Mă întorceam acasă din Boston, la finalul anului trecut. Destinul, forţele mistice sau o pură coincidenţă au făcut ca să stau în acel drum de două ore lângă Chris Blake, băiatul de care eram îndrăgostită şi despre care am aflat că mă iubea la rândul lui. Eram destinaţi să fim împreună, dar când am aflat adevărul, m-am încăpăţânat să cred că nu era aşa. Am făcut greşeli, amândoi. Ne-am rănit unul pe altul, însă acum n-aveam să mai facem aceeaşi greşeală. Doar împreună puteam supravieţui.
Povestea noastră este foarte complicată. Oraşul de unde am fugit este Darkbrooke, un oraş blestemat de stră-străbunica mea, Amara Wright. Oricine pleca din oraş şi nu se întorcea avea parte de o moarte groaznică. Dar nici în oraş nu mai puteam rămâne. Eram fugarii, Chris era căutat de poliţie pentru o faptă pe care n-a săvârşit-o. Greşeala pe care am amintit-o este aceea că s-a născut. Dominic Montgomery, fratele mai mare a lui Chris, este convins că acesta i-a furat viaţa, destinul lui de a fi conducătorul celei mai puternice haite din Darkbrooke, haita Blake, şi tot odată pe mine.
Ceea ce pentru alţii ar fi începutul aventurii, pentru mine era punctul culminant. Allan, până de curând duşmanul meu de moarte, ne-a scos pe mine şi pe Chris din oraş, aşa cum a făcut cu Jamie Baker, prietenul meu din copilărie pe care l-am crezut mort până de curând. Eram trimişi într-o misiune de a recupera două vestigii care ne-ar putea ajuta să rupem blestemul aruncat asupra oraşului. Încă nu ştiam cum, dar Dia avea speranţa că vom reuşi. Ea şi vrăjitoarele lucrau la asta, în timp ce eu mă jucam dea vânătoarea de comori.
Eram o fugară. În ciuda tuturor, plecasem de acasă cu Chris. Plecasem de bunăvoie, dar toată lumea credea că am fost rapită. Până la urmă Chris fusese acuzat de o crimă pe care o săvârşise tot pentru mine.
Eram fugari şi fiecare pas pe care îl făceam în afara oraşului ne ducea mai aproape de moarte. Allan îmi spusese odată că o excursie în Europa avea să mă ucidă înainte ca avionul să aterizeze măcar. Dar dată fiind magia mea veche, ultima descendentă a Sabatului Originar, poate aş fi rezistat trei zile.
Dar nu voi muri. Săculeţul pe care mi-l făcuse cadou Dia înainte să plec ardea când îl atingeam. Nu voi muri, cel puţin nu înainte să rup blestemul şi să-l văd pe Dominic înfrânt. Aveam o luptă de purtat. Nu puteam renunţa acum, era de datoria mea să-mi salvez prieteni.
Sau cel puţin asta îmi spunea Allan.
Iar asta e povestea mea. Sau cel putin o parte din ea. Stiam ca in continuare povestea n-avea sa fie la fel de... roz.

Îmi las capul să-mi cadă în palme,  ştiind că lacrimile de frustrare aveau să-mi ude faţa în orice clipă. După ce primele picături de frustrare mi-ar fi udat faţa îndeajuns cât să-mi alunece palmele,  aveam să mă ridic în capul oaselor şi să arunc caietul a cărui singură vină era aceea de a fi cumpărat de mine pe post de jurnal. Urma să cad într-o binecunoscută criză de isterie ce avea să-i trezească pe toţi. Iar asta n-avea sa fie deloc plăcut pentru nici unul dintre noi. Ultima dată John a fost nevoit să-mi facă un calmant puternic pentru a mă linişti. Două zile am fost un zombie ce nu realiza că se loveşte de o uşa închisă.
Dar acum aceea criză n-a apărut. Efectiv stăteam întinsă cu capul în mâini şi faţă uscată. Îmi derulam în memorie povestea. Încercăm să găsesc punctul, momentul în care viaţa mea a luat-o razna. Încă nu mă puteam hotărî între cele trei răpiri, moartea şi învierea felul mai bun prieten, să fiu urmărită de fratele psihopat al lui Chris sau arestarea lui. Desigur, nu pot uita nici faptul că acum eram fugari.
Eram o epavă şi începusem să-mi fac un obicei din a-mi plânge de milă. În ultima lună doar asta am făcut, ceea ce la adus la disperare pe Allan, fiindcă rămâneam fără timp şi încă nu eram în posesia ceasului Wright sau a pumnalului Silver.
În speranţa că ne vor ajuta în cercetarea noastră, Allan mi-a trimis o cutie plină cu documente şi ziare vechi în care erau menţionate cele două artefacte. Le cercetasem până în urmă cu câteva ore, când oboseala şi-a spus cuvântul. Dar m-am trezit în mod violent după puţin timp, scuturată de unul dintre visele ce mă bântuiau de când plecasem din Darkbrooke. De atunci n-am făcut altceva decât să mă holbez când la perete când la caietul din faţa mea.
În cercetările lui anterioare,  Allan reuşise să dea de urma pumnalului Silver la muzeul de istorie naţională din Washington DC,  dar nu avusese certitudinea că este autentic. Eu trebuia să fac asta, însă după cum am mai spus, m-am făcut altceva decât să-mi plâng de milă. Cât despre ceasul familiei mele,  ei bine, aici datele erau mai vagi.  Fusese cumpărat în 1905 de un anume Larry Flynt, însă domnul Flynt a dispărut misterios în jurul anilor '30. Din informaţiile găsite de Allan, Flynt nu fusese căsătorit, iar averea lui i-a revenit amantei sale, o anonimă dansatoare pe Broadway.
În timp ce eu mă închideam în camera mea din apartamentul lui John, practic comunicând prin bileţele împinse pe sub uşa cu ceilalţi colocatari, Chris vizitase toate teatrele din New York, încercând să dea de urma dansatoarei misterioase. Singura informaţie pe care o aveam despre ea era un bilet la un spectacol "Show Boat", din 1927, dar nimeni nu putea spune dacă acela era un spectacol în care jucase şi respectiva doamna sau fusese doar să-l vadă.
Seara trecută, în timp ce eu cercetam hârtiile în speranţa că voi da de orice, Chris şi John urmăreau una dintre miile de piste pe care le-au tot urmărit în ultimele două sau trei săptămâni, când a devenit clar pentru ei că starea mea n-avea să devină mai bună.
Însă aseară, înainte să cedez oboselii, am găsit ceva interesant printre vechile articole despre spectacol. O poza cu întreaga producţie, iar într-un colţ, una dintre dansatoare purta un atârnat în jurul gâtului ceva ce-mi parea destul de familiar. Dar poza veche nu mă ajuta deloc. Putea la fel de bine să fie un accesoriu din recuzită, nici decum un ceas vechi, blestemat.
Dar era o pistă. Însă nu mă simţeam la fel de bine pe cât m-aş fi aşteptat să mă simt într-o astfel de situaţie. Nici nu alergasem să-i anunţ pe ceilalţi când s-au întors. Ba chiar m-am prefăcut că dorm când John a deschis uşa să mă verifice. Ştiam că mai devreme sau mai târziu aveam să fiu nevoită să le spun. Dar în momentul ăsta voiam sa mai păstrez încă puțin această informaţie pentru mine.
Ştiind că pot amâna asta cel mult până după micul-dejun, depun un efort supraomenesc să mă ridic din pat. Era şase şi treizeci şi patru de minute dimineaţa. Peste cel mult o oră, John avea să se trezească şi să pregătească micul-dejun. Chris şi Jay aveau să se trezească după ce mirosul cafelei avea să umple apartamentul, iar când totul avea sa fie gata, unul dintre el avea să încerce să mă scoată afară din camera mea.
În dimineaţa asta însă, eram pregătită să le uşurez efortul. Mă rog, nu ştiu cât pregătită cât mai mult nevoită, dar nu discutam asta acum.
Profitând de faptul că n-aveam să mai am parte de ciocănit în uşa băii din cinci în cinci minute, consider că-mi permit un duş rece pentru a mă revigora. Sau cel puţin puteam să mă bucur de baie fără să fiu întrebată dacă sunt bine. Toată grija asta era... enervantă. Eram bine şi nu, n-aveam de gând să mă sinucid fără explicaţie în duş, chinuindu-mă să-mi tai venele cu aparatul de ras. Oricat de aiurea era viaţa mea acum, îmi plăcea să trăiesc.
Apa rece îmi şterge oboseala şi-mi pune în mişcare simţurile. Mă simt revigorată şi ceva mai plină de viaţă decât înainte. Nu în sensul oricât de căcat ar fi viaţa mea în acest moment, râd şi petrec cu prieteni mei. Nu-mi recăpătasem buna dispoziţie pe care o aveam mereu în urmă cu un an, dar cel puţin acum eram mai practică.
Când am ieşit din baie, cu părul încă ud adunat sub un prosop,  casa încă era cufundată în linişte şi semiîntuneric. Ştiam că doar un lucru avea să-mi trezească băieţi, plus să mă treacă pe mine într-un mod de operare mai... eficient. Încă eram morocănoasă, iar lipsa somnului nu mă ajuta, oricâte duşuri reci ar fi rezistat organismul meu sa fac.
Din fericire în bucătărie era ceva mai multă lumină, soarele începând să se ridice peste clădirile din Manhattan. Razele lui se răsfrângeau în marmura impecabilă a blatului de lucru, făcând să-mi fie aproape imposibilă privirea, fără să-mi mijesc ochii până ce aproape i-am închis. Din fericire, puteam porni filtrul de cafea şi fără să mă uit.
Într-o altă viaţă, aş fi considerat mobilierul şi soarele strălucind prin ferestrele unui apartament din New York o privelişte de vis. Acum însă nu vedeam decât o altă închisoare, doar că mai luxoasă.
Mă rog, nu tocmai închisoare, din moment ce eu m-am autoizolat aici, refuzând să particip la investigaţiile de teren.
Curând, mirosul cafelei pluteşte prin bucătărie. Încep şi eu să scot din frigider ingredientele pentru vafe. Pornesc în acelaşi timp şi televizorul, dar îl las fără sonor. Nu voiam să aud voci, însă imaginile pe care le prindeam cu coada ochiului în timp ce găteam mă relaxau.
Torn aluatul de vafe în forme, şi în timp ce primele mele clătite se coceau leneşe, scot din frigider legumele pe care încep să le toc pentru omletă. Poate eu aveam să mă satur doar cu clătite, dar asta nu însemna că cei trei vârcolaci ce practic au vânat fantome toată noaptea avea să fie de aceaşi parere.
Mai pun puţin aluat în formele de vafe şi mă apuc să tăi roşiile mărunt.  Nu mă grăbesc, având grijă ca fiecare bucăţică să fie egală. Fac câte o pauză de treizeci de secunde pentru a înlocuite clătitele făcute cu altă porţie de aluat. Eram atât de concentrată de munca mea încât n-am sesizat prezenţa persoanei de lângă mine decât atunci când aceasta a vorbit.
- Eşti matinală în dimineaţa asta, spus John su o umbră de surprindere în glas.
Dar supriza a a fost mai mult de partea mea. Aveam cuţitul în mână când a vorbit şi tresărind la auzul vocii lui, cuţitul a alunecat câţiva milimetri faţă de poziţia iniţială, intrând in carnea palmei mele.
- La naiba! exclam, scapând cutitul peste blatul dd lucru cu un zăngănit.
- Luna,  eşti bine? întrebă alarmat. Lasă-mă să văd! 
Scot un sunet vag,  fiind ocupată sa-mi înfăşor mâna în tricoul pe care îl purtam. Dar el este langa mine în câteva secunde şi-mi ia mana pentru a o analiza. Eram tăiată pe dosul palmei, de la degetul mijlociu pana la cel mare. Tăietura nu era foarte adâncă, dar suficient cât să facă sângele să curgă, prelingându-se pe podea, între noi.
- E superficială, nimic important n-a fost atins.
Pentru el era uşor, dat fiind că s-ar fi vindecat în câteva secunde şi nici nu simţea durerea ascuţită. Dar asta nu l-a împiedicat să se poarte delicat cu rana mea.  Mai întâi mi-a spălat sângele de pe mâna la chiuvetă şi mi-a apăsat unul dintre prosoapele de bucătărie peste rană, îndemnându-mă să ţin apăsat până revenea el cu bandaje. Cinci minute mai târziu aveam în jurul palmei un bandaj alb, impecabil şi un tricou pătat de sânge.
- Termin eu, spuse John, întinzându-mi o ceaşcă cu cafea şi lapte.
Iau loc pe unul dintre scaunele înalte de la bar, privindu-l cum termină de preparat micul-dejun. Îmi puse în faţă o farfurie cu vafe şi o sticlă cu topping de ciocolată. În ciuda faptului că pofta de mâncare îmi dispăruse, ciufulesc plictisită dintr-o clătită.
- Bună dimineața, spuse Chris, intrând în bucătărie.
Îmi ascund mâna bandajată sub masă atunci când el vine şi mă sărută pe creştet. Dar în ciuda efortului meu, el observă, şi cu o grijă copleşitoare, îmi ia braţul rănit pentru a-l vedea mai bine. Se pregătea să întrebe ce s-a întâmplat, iar eu n-avea nevoie de alte acuzaţii sinucigaşe, aşa că schimb subiectul chiar înainte ca acesta să înceapă:
- Am găsit ceva aseară.
Nu era prea mult, însă suficient cât să le abată atenţia de la mine.
- Nu e prea mult, dar totuşi e mai bine decât ştim deja.
Iau de pe colţul mesei vechiul ziar pe care l-am adus cu mine şi îl pun în mijloc, astfel încât toţi trei să putem vedea poza veche.
- Nu-mi dau seama exact din poza asta,însă sunt aproape sigură că acela e ceasul familiei mele.
Arăt cu degetul spre femeia în cauză. John priveşte sceptic, iar Chris încrezător. Avea încredere în instinctele mele, poate ceva mai mult decât ar fi nevoie. Tindeam să fiu de acord cu John în privinţa rezervării. Adică totuşi vorbeam despre o poză veche dintr-un ziar din 1930! Trecuse printr-un război şi jumătate de secol mult prea dur cu arhivele!
Dar mă încerca un sentiment pe care nu-l mai simţisem de mult, anume speranţa. Timpul nostru era pe sfârşite, iar eu nu mai suportam o altă vânătoare de fantome!
- Ar putea fi ceva, spuse Chris, când fu clar că John n-avea de gând să mă felicite pentru descoperire. (Bine, poate ar fi fost mai bine primită în urmă cu măcar o săptămână.) voi verifica distribuţia încă o dată, să văd dacă aflu cine e.
- Cine e cine? 
Jay, cu părul ciufulit şi ochii obosiţi intră în cameră. Se aşeză pe un scaun de lângă Chris, iar John îi agită pe sub nas o cană de cafea neagră.
- Luna a găsit ceva ce ne-ar putea fi de folos, îi răspunse Chris, dându-i vechiul ziar.
Jay cercetează ziarul în amănunt, părând că citeşte foarte atent articolul, conținând părerea unui critic. Dar ştiam că de fapt nu făcea altceva decât să privească sunar poza, fără să realizeze în fond detaliul cheie. Jamie Baker îmi era prieten din copilărie şi oricât s-ar strădui, nu mă putea păcăli pe mine!
În timp ce prietenul meu se prefăcea interesat de articol, eu nu încercăm să mă arăt deloc interesată de ştirile de dimineaţă. Imaginile mute de pe ecranul televizorului mi se derulau în faţa ochilor, fără ca eu să le asimilez de fapt.
Exceptând ultima ştire.
- Da, asta ar putea fi de folos, hotărî Jay că e momentul să lanseze concluzia evidentă. Bravo Lu...
- John, porneşte sonorul.
Imaginea se schimbase, arătându-o acum pe prezentatoare în timp ce explică ştirea. Prieteni mei încă nu ştiau despre ce era vorba.
- ..două luni. Chris Blake a evadat chiar în seara de după anunţarea sentinţei sale, fugind din Darkbrooke, alături de Luna Morgan, fosta lui iubită.
Imaginea mea a înlocuit-o pe cea a lui Chris. Mai mult ca sigur era o fotografie luată din laptopul meu, una dintre miile de poze făcute de mama. Eram prinsă în semiprofil, uitându-mă în obiectiv de parcă aş fi surprinsă de existenţa lui. Buzele îmi erau uşor întredeschise, iar ochii mari, speriaţi. Arătam de parcă mă aflam pe punctul de a izbucni în lacrimi.
- Autorităţile locale tind să susţină că Blake ar avea o obsesie faţă de fosta prietenă, încă de când aceasta a început să iasă cu Nick Reed. Prietenii fetei susţin că nu doar odată Blake a bruscat-o în public sau a prezentat un comportament agresiv.
Studioul de ştiri şi pozele noastre au fost înlocuite de un cadru familiar şi o faţă nu tocmai familiară.
- L-am surprins pe Chris de mai multe ori agresând-o pe Luna. Nu doar odată l-am văzut trăgând-o după el în pădure sau urmărind-o.
Linda Marshall, preşedinta comitetului de elevi şi persoana cu care abia îmi amintesc să fi vorbit anul ăsta, povestea cu lacrimi în ochii cum eu eram persecutată de Chris.
- Avea multe accese de gelozie, de multe ori certându-se violent. De vreo câteva ori chiar s-a luat la bătaie cu Nick, când acesta i-a luat apărarea Lunei.
- Părerile acestui caz sunt împărţite, reveni prezentatoarea. Uni dintre apropiaţi celor doi susţin că între Luna şi Chris ar mai fi existat relaţii şi după despărţire.
Imaginea se schimbă din nou, de data asta apărând un chip mai plăcut.
- Luna îl iubea pe Chris, şi el la rândul său, spunea Cassie camerelor de filmat. Chris n-ar face niciodată ceva care să o rănească sau sa o pună în pericol.
- In timp ce apropiaţi par a veni cu propriile versiuni de adevăr, autorităţile nu exclud nici o ipoteză. În urma declaraţiilor martorilor, nu este exclusă varianta ca tânăra să fi fost sedusă sau abuzată sexual de Blake, ceea ce ar putea duce la plecarea ei de buna voie, alături de băiat.
Ei, măcar pe asta au nimerit-o. Chiar plecasem de bună voie.
Poza lui Chris, dur şi totuşi sexy, acoperi ecranul.
- Totuşi, Luna ar putea fi în pericol. Chris Blake a fost acuzat de crimă pe data de douăzeci şi unu aprilie. Este dat în urmărire naţională, iar oricine deţine informaţii despre el sau Luna, este rugat să sune la numărul de urgenţă. Blake a fost identificat ultima dată seara trecută în zona Broadway, New York City...
Cred că prezentatoarea a mai spus ceva, însă restul discursului ei mi-a trecut pe lângă urechi. Mintea îmi îngheţase, făcând scurt circuit pe ultima frază auzită: "identificat în zona New York City". La naiba, ne-au găsit,  ne-au găsit. Dacă poliţia ne-a dat de urmă, era o chestiune de timp până ce avea să ne găsească şi Dominic. Şi dacă prin vreo minune reuşeam să păcălim autorităţile, n-aveam nici o şansă cu fratele mai mare a lui Chris.
Încă nu reuşeam să-mi explic cum a reuşit Dom să-i păcălească pe toţi, făcându-i să creadă că el este cel bun, iar Chris un obsedat nebun si criminal pe deasupra. Adică tot ce este fratele său, până la urmă.
Vreau să cred că pricepusem asta de când l-am cunoscut, dar de fiecare dată când îmi repetam, suna din ce in ce mai nebunesc. Dominic nu mă voia doar pe mine sau haita, "destinul" lui furat de naşterea fratelui mai mic. El voia viaţa lui Chris, cu tot ce însemna ea. Şi avea de când să facă orice pentru a-şi face fratele mai mic să pice în întuneric.
Telefenul lui John sună.
- Da, răspunse cu vocea răguşită. Da, acum am văzut... Cum naiba ai lăsat să se întâmple asta?...  Normal că nu... S-a ajuns prea departe, Allan... Da, diseară e bine.
Închise telefonul şi imediat după şi televizorul. Oftă prelung, obosit de parcă n-ar fi dormit zile în şir. Şi poate nici nu o făcuse. Eu sigur nu dormisem şi n-aveam drept scuză fuga după fantome.
- Ok, spuse. Se pare că Dom s-a plictisit de umbră şi a adus povestea în lumina reflectoarelor. Ştie că asta vă va aduce înapoi în atenţia lui. Allan a încercat să muşamalizeze povestea, însă primarul Silver n-a fost încântat când fiul său a intervenit în apărarea unui vârcolac. Se pare că el a fost cel care a aranjat poveştile martorilor.
Nu ştiam ce era mai îngrozitor: să aflu că şi vânătorii erau implicaţii sau că primarul tocmai a devenit aliat cu Dom. Doi duşmani periculoşi, aliați împotriva mea? Şansele mele se apropiau suspect de mult de zero.
- Minunat, mormăi, întorcându-mi privirea spre un perete gol.