Aruncată În Vis IV : Lupul sângeriu

Paisprezece

Aseară mă gândesc să pun un capitol nou, dar mai întâi intru să văd ce mai e pe Wattpad. Nu vă închipuiți surpriza mea când realizez că de la capitolul Doisprezece, sare la Paisprezece. O clipă m-am panicat! Mi-era frică să nu care cumva să fi ratat vreun capitol și să încurc acum povestea! Noroc că a fost doar titlul. Am verificat de trei ori să mă asigur că e așa. 

Am o rugăminte la voi. Aș dori să-mi lăsați în comentarii care a fost partea voastră preferată din acest capitol. :) Lectură plăcută. 

Pe drumul de întoarcere la secția de poliție, Trent nu-mi adresă nici un cuvânt. Profit de momentele de până de urce el la volan pentru a recupera telefonul de sub preșul mașinii și să-l ascund la betelia pantalonilor. N-am suficient timp să-l ascund altundeva, căci el urcă mai repede decât m-am așteptat, privindu-mă suspicios.

La secție nu mai sunt lăsată la biroul lui, fiind condusă direct către o cameră izolată fonic, fără mobilier, cu excepția unei mese de metal, cu o bară în mijlocul ei, și a două scaune, așezate de o parte și de alta. Trent îmi deschise ușa, așteptând să intru, dar ezit, citind plăcuța de pe ea.

Cameră de interogatoriu.

Involuntar, fac un pas în spate.

— Parcă nu eram interogată, spun, fiindu-mi imposibil să-mi ascund teama din voce.

Nu știam de ce anume mă temeam, însă oricare ar fi fost motivul, n-ar fi contat. Oricum oamenii legii din fața mea aveau să interpreteze altceva.

— Parcă nu eram acuzată de nimic.

Trent ezită, căutând o cale de a mă face să înțeleg situația.

— Trebuie doar să răspunzi la câteva întrebări, atâta tot.

Înghit în sec. Câteva întrebări, a căror răspuns eu nu-l aveam. Și eram prea speriată să gândesc o minciună până la capăt.

Știam cu toată ființa că trebuie să intru în camera aceea. Dar nu-mi puteam convinge picioarele să meargă înainte. Aveam impresia că îmi acționează corpul involuntar, și fără acordul gândirii raționale. Altfel nu-mi explic de ce am spus următorul lucru:

— Vreau să vorbesc cu un avocat. Vreau să dau un telefon.

O clipă mă privi surprins, fără să acționeze. Dar ceva vizibil pe fața mea îl determină să acționeze și își luă mâna de pe ușă, lăsând-o să se închidă cu un clinc metalic. Își încrucișă brațele la piept, afișând o figură rece, detașată.

— Prea bine, zise. Ai nevoie de un telefon sau îl vei folosi pe cel pe care l-ai ascuns în mașina mea?

Rămân fără replică. Ba nu, rămân cu gura căscată. Nu era a bună.

Nu știam exact ce presupunea acest lucru, sincer. Adică până în momentul de față nu am fost considerată ca fiind arestată sau reținută pentru ceva anume. Chiar și controalele pe care le-am făcut ceva mai devreme în seara asta, erau pentru a se asigura că sunt bine din toate punctele de vedere. Teoretic, nu exista nici un motiv pentru care n-ar fi trebuit să am un telefon asupra mea. Fusese alegerea mea să nu le spun, dar nici ei nu au întrebat când am fost adusă.

— Poți folosi telefonul secției, continuă, când văzu că n-aveam de gând să spun ceva. Dar va trebui să mi-l dai pe cel pe care îl ai asupra ta.

Cu mișcări mecanice, îmi duc mâna la scape, și scot telefonul lipit de-acum de pielea mea. Trent îl luă și mă conduse spre biroul de la recepție. Îi făcu un semn bărbatului de acolo, iar acesta se făcu invizibil după ce îmi pusese în față un telefon fix și îi întinse agentului de lângă mine o pungă de plastic, cel mai probabil folosită la probe. Îmi puse telefonul în ea, fără să îl verifici dacă este deschis sau orice altceva, și sigilă punga. Luă un marker din apropiere și îmi scrise numele, cu litere de tipar, lăsând mai apoi dovada pe birou. Avea să se ocupe altcineva mai departe.