Aruncată În Vis IV : Lupul sângeriu

Șase

Orașul nu era foarte mare, însă apropierea lui de ocean făcea ca turismul să fie destul de bogat în sezonul cald. Și cum era începutul verii, turiștii începeau să apară. Lee și Zoe au reușit să găsească un hotel prăpădit care închiria camere fără a fi nevoie de card de credit. Poate John reușise să ne facă rost de acte false, însă era mult mai greu să falsifici un card de credit. Iar folosirea unui card personal ar fi însemnat să punem un semn luminos cu numele noastre peste întreg orașul.

Hotelul situat undeva la marginea plajei, avea un aspect sărăcăcios, însă părea destul de decent. Eram printre puținii clienți, așa că proprietarul oferise spre închiriere unul dintre cele două apartamente de care dispunea.

După multe insistențe reușisem să primesc permisiunea de a suna acasă, așa că acum mă aflam pe micul balcon, cu vedere spre parcarea hotelului. Mâinile îmi tremurau în timp ce încercăm să formez numărul mamei, apăsând tastele greșit de vreo câteva ori. Telefonul sună de două ori, până ca vocea mamei să se audă de la celălalt capăt al firului.

— Alo?

Suna sfâșiată și obosită. De parcă în ultimele luni îmbătrânise cu câțiva ani.

— Mamă...

— Dumnezeule, Luna! Copilul meu! Doamne, unde ești? Ești bine? Ai pățit ceva? Draga mea, spune-mi unde ești? Vin imediat să te iau.

— Mamă, liniștește-te. Sunt bine!

— Slavă Cerului! Spune-mi, ți-a făcut ceva? E cu tine acum?

Nu era nevoie să mai spună despre cine era vorba. Știam că se referea la Chris.

— Nu, mama. Sunt bine! Chris nu mi-a făcut nici un rău. Am plecat de bună voie el.

— De ce, Luna? E periculos!

— Nu, nu e. Mă iubește. Și eu îl iubesc. O să demonstrez că e nevinovat.

— Oh, copilul meu! Copilul meu naiv! E cu tine acum?

— Nu. Da... Vreau să spun... E înăuntru.

— Unde sunteți Luna?

— Nu-ți pot spune. Mamă, sunt bine, n-am nimic. Te rog, nu anunță poliția că am sunat. Voi încerca să mai revin. Dacă totul merge bine, curând mă întorc acasă.

Fac o pauză, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Vocea îmi tremură pe următoarea replică.

— Mami, unde-i Onix?

Mama începe să plângă la celălalt capăt al firului.

— Îmi pare rău Luna! Onix... Onix a dispărut după ce ai plecat tu. L-am căutat, însă nu l-am găsit nicăieri.

Îmi trag nasul și încerc să-mi fac vocea să sune cât mai normal. Nu voiam să-și dea seama cât de distrusă eram.

— E ok, mami! M-a găsit el pe mine! îi spun izbucnind într-un hohot amar de râs. M-a găsit el.

— Poftim?

De la celălalt capăt al firului, mama își trase nasul, încercând să se adune. O transformasem pe puternica Kate Morgan într-o epavă. Mă întrebam câte pastile ajunsese să ia în ultima perioadă, amintindu-mi de ocazionalele ei depresii.

— Onix, mami. M-a găsit. Nu știu cum, dar m-a găsit.

Încep să plâng, mângâind blană acum moale a câinelui meu. Onix ia asta ca pe un semnal și latră. Mama începe să râdă ușor.

— Oh, dragii mei!

Dincolo de fereastră John îmi bate în geam. Pentru orice eventualitate aveam dreptul la cinci minute de conversație. Telefonul nu era înregistrat și greu de urmărit. După acest apel, cartela avea să fie distrusă.