Fighting with the angels

Capitolul 1

                                                                          Capitolul 1        

   Drumul curgea lin și fără obstacole. Am pornit de mai bine de trei ore de acasă, dar nu am ajuns încă la destinație. Soarele a părăsit de ceva timp cerul, acum de culoarea noroiului, presărat cu un număr exagerat de nori. Picuri mici și deși de ploaie inundau atmosfera, făcând dificilă înaintarea. Ștergătoarele încercau din răsputeri să mă ajute, însă erau înfrânte de abundența și persistența picăturilor. 

   Mai aveam de mers în jur de o oră, așa că îmi puteam permite o scurtă oprire. Am direcționat mașina spre marginea drumului și am aprins becurile din interior. Nu agreasem niciodată întunericul, deci noaptea și șoseaua pustie pe care o alesesem au readus frica pe care o simțisem de copil. Astfel, am blocat mașina și am scos din portieră pachetul de biscuiți și punga cu bomboane de ciocolată pe care le luasem pentru drum și după ce m-am săturat mi-am reluat traseul.

   Eram așteptată de prietena mea Lisa și o anunțasem că urma să ajung în jur de ora 22, deci eram în întârziere. Telefonul mi se descărcase...din nou. Îmi pusesem în gând de mai bine de o lună să-mi cumpăr o baterie nouă, dar amânasem din cauza ultimelor evenimente.  

   La un moment dat, în depărtare am observat un bătrân mergând pe marginea șoselei sau cel puțin părea un om, aplecat puțin de spate. Nu avea umbrelă, deci era ud până la piele și abia se mișca. Dacă ar fi fost trafic la ora aceasta, aș fi trecut indiferentă pe lângă acest omuleț, fără vreo mustrare de conștiință, gândindu-mă că altcineva și-a făcut milă cu el și l-a ajutat să ajungă până la următorul oraș sau până la adăpost. Nu îmi puteam explica ce fel de persoană ar fi plecat pe jos pe o astfel de vreme, la apusul serii. Cu siguranță nu cineva asemeni mie. Abia dacă ieșeam din casă în zilele în care ploua, bineînțeles dacă nu eram nevoită. Nici măcar umbrela mea supradimensională nu putea opri apa care se strecura peste tot, mai ales în perechile mele de pantofi. Deci..acum e acum. Ce sa fac? Nu mă lasă sufletul să părăsesc un om în nevoie, dar siguranța mea era înainte de toate. Așa am și făcut.   

   Am înaintat puțin și pe măsură ce distanța dintre noi scădea, pe atât mi se părea mai mică persoana. În dreptul lui am staționat și am privit prin geamul din stânga, cel al șoferului. Frigul de afară mi-a pătruns până la piele și simțeam cum încep să tremur. Persoana pe care mă tot gândeam să o ajut era doar un...câine. Da, un cățel negru de statură medie, cu o blana deasă și ciufulită. Un zâmbet mi-a apărut pe față, reflectând la ceea ce se întâmplase până acum - îmi era frică și de propria-mi umbră. Liniștită și relaxată, am apăsat pedala de accelerație, nu înainte de a arunca o ultimă privire animalului plouat de pe marginea șoselei, observând felul în care acesta mă privea: cu o curiozitate nemărginită și o inteligență superioară unui simplu animal. Foarte ciudat!     

   Mi-am reluat drumul puțin bulversată, dar după câțiva kilometri am uitat totul ajutată de muzica de la radio. Am zărit casa Lisei din depărtare cu mult timp înainte, aceasta fiind singura pe o rază de doi kilometri. Avea luminile aprinse - sigur mă aștepta. Am întins mâna și mi-am ridicat mâneca, încercând să îmi dau seama cât este ceasul - 22:45. După ce mi-am parcat mașina lângă BMW-ul ei 116d de culoare roșie în două uși și mi-am luat puținele bagaje pe care le aveam, am sunat la ușă.  

  - Bună, Care. S-a întâmplat ceva? Ai întârziat, m-a asaltat Lisa de cum a deschis, luându-mi bagajele din mână.

  - Am condus mai încet din cauza ploii, am încercat eu să o liniștesc.

   Dintotdeauna își făcuse cele mai multe griji. O cunoșteam prea bine...   

  - Haide, intră.