Psychoville

episodul 1: Schimbare?

__________________________________

Încep prin a vă spune că această carte nu e 100% munca mea, este scrisă alături de Dark_Angel1986,căreia îi mulţumesc enorm pentru sprijinul și timpul acordat. Cartea este o readaptare. Sper să vă placă. Mi-ar plăcea foarte mult să va lăsaţi părerea în secţiunea comentarii.
Enjoy.

__________________________________

Cum se presupune că ar trebui să fie viaţa ta când propria mamă te târăşte într-un loc pe care toţi îl cred bântuit?

Această întrebare mi-o pun şi eu în momentul de faţă. Stau bosumflată pe bancheta din spate a Fiat-ului tatălui meu vitreg, cu căştile în urechi şi privirea înceţoşată de lacrimile care se încăpăţânează să se prăbuşească peste obrajii mei albi.

Nu, nu am fost niciodată adepta schimbării, nu mi-aş fi dorit să mă mut, nu m-am gândit niciodată la asta. Dar mama practic m-a forțat să accept aceasta schimbare, vrea să mă târască dupa ea peste tot deşi cred că sunt complet capabilă să mă dădăcesc singură. Mi-a spus doar să-mi fac bagajele pentru că odată ce ea e căsătorită, viaţa noastră se va schimba. Îmi spusese acum o săptămână că Greg este cel mai bun om pe care îl cunoaşte şi că el a ajutat-o să-și revină dupa divorţul de tatăl meu. Şi ce puteam face eu? Trebuia să-l accept şi să-l accept odată cu el şi pe fiul său ciudat.

De fiecare dată când ne întâlneam, obligată, la cina de duminică, purta haine negre, cu elemente rock şi prea multe inele pentru degetele sale. De multe ori l-am vazut avand headbanging-ul specific rockerilor în timp ce mama şi cu mine pregateam cina, iar el stătea cu tatăl său pe canapeaua noastră veche din sufragerie. Asculta muzica în căşti stereo, la maxim şi îşi zbenguia capul ăla ca un nebun.

Oricum, Staicy îşi făcea hiperventilaţie de fiecare dată când îl vedea, îi dădea denumirea "fratele supersexy şi întunecat al lui Rose",ceea ce mă deranja.

Ideea era că toată lumea ştia că mama mea şi tatăl lui se vor căsători, era atât de evident ochilor lor, doar eu nu aveam idee că asta chiar se va întâmpla. Sau, poate, undeva în adancul minţii mele ştiam, dar ignoram ideea.

Şi uite cum am ajuns, la 300 de kilometri departare de Stockholm spre un oraş pe care toată lumea îl evită şi detestă. Anumite zvonuri indică faptul că acolo au avut loc o serie de crime şi că anumite fenomene supranaturale au fost înregistrate. De asemenea, cetăţenii se numesc psihopaţi. Psihopaţi!

Bineînţeles că mama a acceptat ideea de a ne muta acolo cu soţul ei psihopat şi fiul său psihopat.

Când mai aveam aproximativ 2 kilometri până să ajungem în Psychoville, noua mea închisoare, mi-am şters lacrimile şi mi-am scos căştile din urechi. Pe fundal se auzea muzica rock a fratelui meu vitreg. Avea găştile pe cap şi picioarele încrucişate sub el. Mă privea fix.

Mi-am dat ochii peste cap, iar el s-a încruntat şi s-a apropiat uşor de mine.

- Mereu faci chestii din astea?râse uşor, şoptind întrebarea lângă urechea mea. Îl simţeam prea aproape, iar respiraţia lui rece îmi făcu pielea de găină. Niciodată nu-mi mai vorbise în felul acela. El rânjea la mine, evident observând efectul respiraţiei sale asupra corpului meu.

- Ce anume? Să-mi dau ochii peste cap? Întreb în şoaptă, privindu-l cu ochii mijiţi. Nu ştiu de ce, dar părea că nu-şi doreşte ca părinţii să ne audă.

- Mda, şi asta. Crezi că, doar pentru că eşti diferită, eşti cu ceva mai bună ca noi? Întrebă el în acelaşi ton, parcă tot mai aproape de mine.

- Nu am spus absolut niciodată ca sunt cu ceva mai bună ca tine, Jase.

- Nu la asta mă refeream, râse, privindu-mă fix.

L-am privit întrebătoare.

- Intri în lumea mea, acum joci după regurile mele. Şi ca să joci după regurile mele, trebuie să fii ca mine.

Cu greu m-am abţinut să nu-mi rotesc ochii. Ca el? Adică rocker?

- Rock-ul nu a fost niciodată printre genurile mele de muzică preferate. Am spus, el încruntându-se uşor şi îndepărtându-se.

- Nici nu e nevoie... Mi s-a parut că l-am auzit spunând, dar am tăcut, privind cum ultimele urme de civilizaţie normală se risipesc pe lângă noi.

Peste aproximativ 10 minute, am trecut graniţa dintre oraşe şi am fost întâmpinaţi de pancarta oraşului.

"Psychoville, populație:4682 de locuitori. "

Acum 4684.

Am închis strâns ochii, încercând să opresc alt val de lacrimi să se scurgă pe obraji. Trebuia să rezisit.

Încă puțin.

Era o diferenţă destul de mare de climă. Oraşul se arăta tulburat de sosirea noastrã, norii tunau nervoşi, iar ploaia deja începea să picure nervos asupra caroseriei.

Deşi încercăm să mă las prinsă de peisajul diferit şi dusă departe, într-un loc îndepărtat, am auzit când mama mi-a spus că am ajuns.