Șoaptă

6.

- Cum adică nu o să ne mai revedem? îl întrebă confuză.

- Fiecare din trupă reprezentăm câte un nivel. Scopul este să înveți fiecare detaliu despre noi! spuse entuziasmat șatenul, femeia pufnind.

- Vreau doar să îl întâlnesc pe cel ce m-a adus aici și să îi fac lui cunoștință cu pumnul meu! rosti nervoasă, deși mințise în totalitate.

- Ține minte, niciodată să nu te îndrăgostești de cel ce nu îl poți avea.

      Cu cât pașii se îndreptau spre sensul opus al corpului desenat cu claia blondă, Taehyung dispăru, la fel cum și apăruse.

- De parcă el mă va avea vreodată, își lăsă cuvintele neterminate.

      Voia să îl urmeze, să își caute rostul și calea.

Cu cât timpul trecea, îi era mai teamă.

       Înaintând pe o potecă nisipoasă, o lumină îi încețoșă vederea, cu ajutorul brațelor putând observând unde se afla cu adevărat.

   Hainele i se schimbase.

- La naiba, exclamă.

- Cine îți dă dreptul să îmi spurci casa? se auzi un glas subțire, ca și al unei femei.

 
   Rotindu-și privirea, o claie portocalie o luă pe nepregătite.

- Tu de unde ai mai apărut, șopti pentru sine, blonda întrebându-se când vor sfârși toate acestea.

- Și eu care credeam că am de a face cu o femeie frumoasă, se ridică cu un rânjet diavolicesc.

    Pentru o secundă, Wendy se cutremură.

   Cu cât înaintă, îi devora sufletul cu încetinitorul.

Dar era al naibii de frumos.