Ciudații [Andy Biersack fan-fic] // pauză

Părinţi falşi

După ce am terminat de scris în jurnalul meu ''secret'', şi l-am ascuns printre haine, m-am privit minute întregi în oglindă. Vedeam o fată cu părul în ochi, cu rimelul întins pe faţă, cu vânătăi şi cicatrici pe corp. Nu înţeleg, de ce le place să mă tortureze. Pentru mine, mersul la liceu este un calvar. În fiecare dimineaţă aud critice de genul: ''Ah,uite-o pe tipa emo!'',''Uite-o pe aia care e bătută de James Şi David!'' sau ''Aia poartă părul în ochi, mă mir cum de nu se împiedică!''. M-am săturat. M-am săturat până peste cap să îmi mint părinţii în fiecare zi, fiecare oră, fiecare secundă. Îmi e teamă să îi spun directorului, că dacă îi va exmatricula, am să am şi mai mult de suferit. Mai bine tac. Uneori stau şi mă întreb de ce unii au o viaţă aşa frumoasă? De ce doar ei? Dar asta e viaţa mea,nu am ce face.  În timp ce mii de gânduri îmi brăzdau mintea, am auzit cum cineva bătea la uşa camerei mele. Ca de obicei, era mama.

-Bună,draga mea!

-Salut mamă!

-Uite, aş vrea să purtăm o discuţie, mai de fete, aşa...

Mbine. La toate chestiile mă gândeam, numai la asta nu. Oare ce urmăreşte? Am să fac pe copilul care nu ştie nimic, care să răspundă la orice întrebare. Poate am să îmi dau seama pe parcursul discuţiei, zic.

-Ok. 

-Am să îţi pun nişte întrebări mai întâi. De ce nu ai şi tu un prieten ca toate fetele de vârsta ta? Faith, ai şaisprezece ani, chestia asta mă cam îngrijorează! mă întrebă ea, dându-mi şuviţele care îmi acopereau ochiul stâng, după ureche.

Aş fi vrut să îi spun ceea ce am pe suflet, dar nu puteam. Îmi era teamă. Teamă de ce se va întâmpla după aceea. Aşa că am decis să mint.

Bravo Faith, îţi minţi mama din prima, sincere felicitări! Mă mustră conştiinţa.

-Faith? întrebă mama fluturându-şi mână în faţa ochilor mei.

Nici măcar nu am observat că am rămas cu gura întredeschisă. 

-Ăm, scuze mamă, eram cu gândul pe alte meleaguri. Nu am un prieten pentru că... Pentru că nimănui îi place de mine! Da, de asta! i-am răspuns bâlbâindu-mă.

-Micuţa mea fetiţă este timidă! afirmă mama chicotind.

Eu cel puţin cred că eram roşie toată la faţă. Eram ca o tomată. Dar mai mult m-am bucurat că nu m-a întrebat de ce.

-Bine. Dacă ai să îmi spui tot ce ai pe suflet am să îţi dau ciocolată caldă! mă ademeni mama. 

-Bine. Am să răspund la orice întrebare. Fie. Mi-ai găsit punctul sensibil.

-De ce porţi părul în ochi şi de ce ai aşa multe cicatrici şi vânătăi? Am observat chestia asta de mult, dar nu am vrut să te stresez sau ceva... Te văd mai mereu cu haine negre şi tot felul. De ce Faith, de ce?

Eu am rămas cel puţin blocată la întrebarea mamei. Nu credeam că e aşa sentimentală sau bună... Acum îmi dau seama că totul se întoarce împotriva mea. Să îi spun adevărul? Mai bine nu!

-Am văzut multe tipe de vârsta mea, care erau îmbrăcate aşa şi aveau aceaşi frizură. Şi mi-a plăcut, da! am minţit-o pe mama.

-Huh, eşti ciudată. Nu credeam că voi avea o fiică ciudată, ca mine! Ei bine, eu nu am să te mai stresez prea mult pentru că e târziu, iar mâine ai liceu. Am să îţi aduc ciocolata imediat. Mă ţin de promisiune! spuse mama ieşind din cameră.

Eşi un geniu, Faith! Gândeşte-te că puteai să îi spui, idioato!

Taci dracului din gură!

Ei bine nu vreau. Sunt conştiinţa ta şi am dreptul să te cert ca un părinte. Ţi-e clar?!

-Ieşi naibii afară din capul meu! am ţipat eu exasperată.

Atunci a intrat mama cu cana de ciocolată caldă în mână. Ea s-a holbat la mine timp de câteva secunde, apoi s-a aşezat lângă mine.

-Dragă, eşti bine?întrebă ea îngrijorată.

-Da, normal că sunt bine, de ce nu aş fi? i-am răspuns cu un zâmbet tâmp pe faţă.

-Pentru că urlai la un perete mai înainte!

Apoi a început să râdă isteric, iar eu după ea. Mama a terminat prima de râs, apoi a ieţit din camera mea, urându-mi noapte bună. Bineînţeles că şi eu i-am urat noapte bună. Logic şi raţional.

După ce am terminat de savurat ciocolata caldă din tot paharul, m-am uitat la ceas. Era ora nouă şi un sfert. Peste o oră normal ar trebui să mă culc.

Normal că ai să te culci, idioato! Că dacă nu te culci, am să te fut la cap!

Eşti al dracului de vulgară în seara asta.

Sunt conştiinţa ta, aşteaptă-te la orice de la mine!

O să ţi se pară hilar,dar eşti ciudată. Şi ştiu că m-am făcut singură ciudată.

M-am mirat când nu am mai auzit acea voce în capul meu. Îmi e ciudă pe ea, că poate dispărea aşa, dintr-o dată, iar eu nu. Semăn cu un copil mic.

Vorbeai cumva despre mine?

Nu, despre bunica Cathy în lenjerie intimă.

Termină cu replicile astea de patru lei şi cinci bani!

Mai bine termină tu să mă mai critici! Şi acum am să mă culc, hai pa!

Din nou acea voce dispăruse. Am dat din umeri, mi-am îmbrăcat pijamalele şi m-am aşezat în pat. Am început să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat astăzi. M-am simţit bine când am vorbit cu mama. Oare aşa te simţi când vorbeşti cu un prieten? Huh, ar fi super. Şi cu aceste gânduri am adormit.

Dintr-o dată am auzit o melodie rock. Trebuia să mă trezesc, era alarma. Leneşă am închis-o, apoi am mers la baie. În cincisprezece minute am fost gata. Mi-am luat ghiozdanul şi am coborât jos.

Spre mirarea mea erau amândoi prinţii cu nişte feţe cam îngrijorate. Mă întrebam de ce. Am coborât scările şi când să merg spre uşă, am auzit numele meu, pronunţat de către o voce groasă, de bărbat.

-Faith, azi nu mergi la liceu! l-am auzit pe tata.

Am rămas şocată. Cum adică? Ce părinte normal ar zice aşa ceva? M-am întors cu faţa la ei. Amândoi aveau feţe obosite. Nu au dormit toată noaptea. Dar, de ce? După câteva secunde de stat aşa, am decis să îi întreb:

-De ce?

-Doar nu te speria. Mergem cu tine la psihiatru! l-am auzit pe tata.

-Faith, nu te îngrijora, e doar un control!am mai auzit-o şi pe mama.

-Mă credeţi sinucigaşă? Mă credeţi sărită de pe fix?am ţipat eu nervoasă.

-Faith, avem îndoieli. La liceu nu are nimeni ce să îţi facă! Şi atunci de ce ai atâtea lovituri pe corp? Dă-ţi jos geaca şi tricoul! i-am auzit glasul mamei din nou.

-De asta ai venit aseară la mine?! Eşti cea mai falsă mamă pe care o poate avea cineva! Şi tu tată, la fel! 

Am urcat apăsat scările, ascunzându-mi lacrimile. Mă durea că părinţii mă credeau o ciudată. Am mers în camera mea, am pus căştile în telefon şi am dat drumul la muzică la maxim. Am început să plâng ca un copil mic. Mai întâi ăia doi, acum părinţii! Ce mai urmează?....

_

Am decis să pun next la cartea asta, după luni întregi. Aş vrea să ştiu părerea voastră, accept chiar şi criticile. Amin.