Cu o mamă instabilă când vine vorba de locuri de muncă, Venus nu are șansa de a avea parte de o viață normală fiind mai mereu pe drumuri. Până acum, când întâlnește bărbatul ce urmează să îi dea lumea peste cap. Max, un bărbat model, director al lic...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
– Oamenii vor să schimbe totul, dar, în acelaşi timp, ar dori ca totul să rămână la fel. –
– Paulo Coelho –
Nu incă o dată! De ce? De ce trebuie să ne mutăm, din nou? Deja am obosit să schimb orașele anual. Simt și eu nevoia de stabilitate. Când speram la acomodare și la o viață liniștită și lipsită de gândul că ne vom muta, mama a schimbat iar locul de muncă. E atât de instabilă mai ales după plecarea tatei care a dărâmat-o complet. In fine, să trecem la subiect. Sunt Venus, am 17 ani abia împliniți, și nici nu mai știu unde m-am născut din cauza mamei care e mereu pe drumuri. Azi urma sa merg la același liceu la care m-am transferat acum 6 luni, dar totul a luat o întorsătură cu care deja mă acomodasem. Mutarea, dar de data asta într-un oraș special... Paris. Mă duce la 800 de kilometri departe de casa mea sau mai bine zis fosta casă!
- Venus?
- Ce? Am răspuns pe un ton plictisit uitându-mă a mia oară in ecranul telefonului meu.
-Am ajuns draga mea. Spune mama cu o fericire contagioasă.
- Yupi.... Am îngânat doar pentru mine.
Casa era de o frumusețe impresionantă. O combinație intre modernism si arhitectură franțuzească. Începea să-mi placă, dar să vedem interiorul.
Mama îmi întinde perechea de chei ce îmi aparțin, iar eu fug pentru a inspecta fiecare coltișor al casei. Urc la etaj și dau de o cameră imensă și foarte bine luminată, cu un balcon mic și cochet. Exact ce puteam să îmi doresc. Era o cameră simplă, de culoare albă, care imi oferea comfortul necesar și sentimentul de liniște după care tânjeam .
-Venus! Strigătul mamei mă trezește din starea de feerie în care mă aflam.
-Da! Răspund pe un ton la fel de hotărât ca al mamei
-Trebuie sa plecăm la noul tău liceu!
- Bine! Cobor acum! Am răspuns având o urmă de entuziasm în voce.
Cobor aproape în fugă pe scări si ies în curtea cochetă unde aștepta mama. Nu aveam carnet așa că am luat-o la pas spre liceu, norocul fiind că e foarte aproape. In 15 minute am ajuns in fața unei clădiri imense in nuanțe de alb și violet.
-Presupun că ăsta e liceul , așa-i? Întreb, entuziasmul citindu-se pe chipul meu.
- Exact! E unul dintre cele mai bune licee ale Parisului. Raspunde mama pe tonul ei tipic pițigăiat.
Mi-am luat la revedere de la femeia care chiar dacă era o nebună instabilă, era mama mea și am intrat in clădire.
În interior totul e plăcut, e stilat si oferă o atmosferă plăcută. Holul lung era plin cu dulapuri violet care se asortau cu peretii albi și valurile de elevi ce aruncau priviri curioase. Nu aveam de mers prea mult prin clădire căci biroul directorului era in capătul holului. Bat cu usurință în ușă, iar din spatele ei se aude o voce groasă ce-mi provocă instant fiori pe șina spinării.
-Intră!
- Bună ziua! Spun pe un ton mai mult șoptit la vederea bărbatului șocant de atrăgător din fața mea
-Bună ziua! Dumneavoastră trebuie sa fiți Venus, așa este?
Era superb. Trăsăturile feței erau fine, dar totuși masculine. Arăta foarte tânăr pentru a conduce liceul . Mă uitam la el timp îndelungat, pierdută in stralucirea ochilor lui și tonul grav cu care se prezenta. Am tresarit ușor la auzul numelui meu mușcându-mi ușor buza.
- Domnisoară Thompson, sunteți bine?
- Desigur! Răspund schitând clasicul și clișeicul zâmbet fals.
- Sunteți sigură? Păreti cam, pierdută.
"Nu, pur și simplu mă innebuniți" Răspund în sinea mea. M-a prins! Drăcie! Ridic capul din pământ și inventez o minciună plauzibilă în speranța de a scăpa de situația ce ar putea lua oricând o întorsătură jenantă.
- Păi stiți, zâmbesc forțat ferindu-mi privirea de a sa, e destul de ciudat. Merg la un nou liceu și nu cunosc pe nimeni, nici numele dumneavoastră nu îl stiu. Chiar dacă nu trăiesc acest sentiment pentru prima dată
- Sunt Max Roberts, dacă asta te va face să te mai relaxezi, și chiar dacă nu fac asta mereu, aș dori să te cunosc ca persoană fiindcă pari o fire interesantă, Venus.
Obrajii au inceput să imi ardă la auzul numelui meu rostit intr-un mod atât de senzual și la privirea arzătoare plină de curiozitate. Nu sunt specială, nu sunt cea mai deșteaptă, nici o frumusețe rară, iar asta mă face să mă intreb dacă bărbatul din fața mea este sau nu doar un alt fustangiu, căci nimic nu îmi pare a-l da de gol. Am privit tavanul câteva secunde apoi mi-am făcut curajul necesar de a continua conversația.
- Sunt pasionată de muzică, compun de la 11 ani si de literatura universală. Răspund cât de sigură pe mine încercând să mențin contactul vizual.
- Ce interesant, continuă acesta ridicându-se de pe scaunul de la birou și așezându-se pe canapeaua pe care mă aflam. Știi, mama a vrut să mă invețe și pe mine să cânt la pian, dar eram prea incăpățânat pentru chestia asta. A spus râzând subtil dar neluandu-și ochii de pe mine.
Nu mă relaxa deloc privirea intensă ce îmi analiza fiecare mișcare, dar preferam a nu menține contactul vizual fiind așa aproape de mine
Heeeya Guys! Am început să editez această carte fiindcă am început să citesc din nou capitolele și am ajuns la o concluzie. NU ȘTIU DE CE VĂ PLACE CARTEA!!! ÎN OCHII MEI E ATÂT DE ABSURDĂ CĂ ÎMI VINE SĂ MĂ ARUNC PE GEAAAAAM! Mă rog, nu e modificată foarte mult, doar numele personajelor și câteva fraze adăugate căci era atât de seacă încât mă durea capul. Enjoy și sper că e mai ok acum.
P.S: Dacă ți-a plăcut și îmi apreciezi munca m-aș bucura dacă ai da și tu o steluță! Heeeeya Byeee! :) Pupici :* Paaaaaaa!
