Be A Werewolf

~Cap 1~

— Să ştii că nu e deloc amuzant! ţipă tatăl ei.
Chiar nu era amuzant, îşi spuse Kylie Galen, aplecându-
se să caute ceva de băut în frigider.
De fapt situaţia era atât de lipsită de haz, încât îi venea să se strecoare printre borcanul cu muştar şi crenvurştii mucegăiţi şi să închidă uşa în urma ei ca să nu mai audă vocile mânioase care veneau din sufragerie. Părinţii ei se certau din nou.
Dar nu avea să dureze prea mult, îşi spuse ea. Aburul rece din frigider se strecură afară, pe uşa deschisă. Astăzi era ziua cea mare.
Kylie simţi că i se pune un nod în gât. Înghiţi în sec,înăbuşindu-şi emoţiile brute şi încăpăţânându-se să nu plângă.
Probabil că azi era cea mai proastă zi din viaţa ei. Şi în ultimul timp avusese parte din plin de zile proaste. Se alesese cu un obsedat care o urmărea, Trey hotărâse să se
despartă de ea şi părinţii ei o anunţaseră că divorţează mda, chiar că fuseseră nişte zile de rahat. Nici nu era de mirare că accesele de teroare nocturnă reveniseră în forţă.
— Ce-ai făcut cu chiloţii mei?
Vocea guturală a tatălui ei pătrunse în bucătărie, se strecură pe sub uşa frigiderului şi răsună pe lângă
crenvurştii mucegăiţi.
Chiloţii? Kylie îşi lipi de frunte o doză rece de suc dietetic.
— Ce treabă am eu cu chiloţii tăi? întrebă mama ei pe tonul său atât de nonşalant.
Aşa era mama ei, nepăsătoare. Rece ca gheaţa.
Kylie se uită rapid pe fereastra bucătăriei, care dădea spre
curtea interioară, unde o văzuse pe mama ei mai devreme.
Zări o pereche de chiloţi albi de-ai tatălui ei atârnând pe jumătate afară din grătarul care încă fumega.
Minunat, n-am ce zice! Mama ei îi prăjise chiloţii pe grătar. Până aici! Kylie nu avea să mai mănânce niciodată ceva prăjit pe grătarul ăla!
Înghiţindu-şi lacrimile, Kylie îndesă doza de suc la loc pe raftul frigiderului, închise uşa şi se afişă în pragul sufrageriei. Poate dacă o vedeau, nu s-ar mai fi purtat ca nişte puşti imaturi şi ar fi lăsat-o pe ea să fie copilul.
Tatăl ei stătea în mijlocul camerei. Strângea în mână o pereche de chiloţi. Mama ei era tolănită pe canapea şi sorbea calmă din ceaiul fierbinte.
— Tu trebuie să te cauţi la cap! ţipă el la mama ei. Doi-zero pentru tata, îşi spuse Kylie în sinea ei. Mama ei chiar avea nevoie de ajutor. Aşa că de ce era Kylie cea care trebuia să stea pe canapeaua unui psihiatru de două ori pe săptămână?
Şi de ce tatăl ei despre care toată lumea zicea că-l avea la degetul mic trebuia să se mute azi şi să o abandoneze?
Nu-l învinovă ea că voia să o părăsească pe mama ei, alias Regina Gheţurilor. Dar de ce nu o lua şi pe ea cu el? I se puse iar un nod în gât.
Tatăl ei se întoarse şi o văzu, apoi se duse glonţ înapoi în dormitor, evident, ca să împacheteze şi restul lucrurilor mai puţin chiloţii, care în momentul acela fumegau pe
grătarul aflat în curtea din spatele casei.
Kylie rămăsese locului, holbându-se la mama ei, care studia nestingherită dosarele de serviciu, de parcă ar fi fost o zi ca oricare alta.
Fotografiile înrămate cu Kylie şi tatăl ei care atârnau pe peretele de deasupra canapelei îi atraseră atenţia şi simţi cum o podidesc lacrimile. Pozele fuseseră făcute în excursiile anuale în care plecau amândoi, tată şi fiică.
— Trebuie să faci ceva, o imploră Kylie.
— Cum ar fi ce? întrebă mama ei.
— Să-l faci să se răzgândească. Să-i spui că-ţi pare rău că i-ai pus chiloţii pe grătar. Că-ţi pare rău că prin vene îţi curge apă rece ca gheaţa în loc de sânge. Orice, nu-mi pasă ce, dar nu-l lăsa să plece!
— Tu nu înţelegi.
Şi, uite-aşa, mama ei, lipsită de orice sentiment, îşi îndreptă din nou atenţia spre dosare.
Chiar atunci, tatăl ei, cu valiza în mână, traversă în grabă
sufrageria. Kylie se duse după el şi îl urmă afară, în căldura
înăbuşitoare a după-amiezii din Houston.
— Ia-mă cu tine, imploră ea, fără să-i pese că o vedea că plânge. Poate că lacrimile aveau să o ajute. Odinioară,obţinea orice voia de la el dacă plângea. Nu mănânc mult,
se smiorcăi ea, încercând să facă o glumă.
El clătină din cap, dar, spre deosebire de mama ei, cel
puţin în ochi i se citeau emoţiile.
— Tu nu înţelegi. Tu nu înţelegi.
— De ce spuneţi mereu asta? Am şaisprezece ani. Dacă nu înţeleg, atunci explicaţi-mi! Spuneţi-mi marele secret şi să terminăm odată!
Tatăl ei lăsase privirea în pământ de parcă dădea un test la şcoală şi-şi scrisese răspunsurile pe bombeul pantofilor.
Oftă şi ridică ochii.
— Mama ta... are nevoie de tine.
— Are nevoie de mine? Faci mişto de mine? Nici măcar
nu mă vrea.
Ca şi tine.
Faptul că-şi dăduse seama de acest lucru îi tăie respiraţia.
El chiar nu o voia.
Îşi şterse o lacrimă de pe obraz şi atunci îl văzu din nou.
Nu pe tatăl ei, ci pe Nea Soldatul, alias tipul care o urmărea.
Stătea pe trotuarul de vizavi şi era îmbrăcat cu aceleaşi
ţoale de armată ca şi până atunci. Părea că doar ce ieşise
dintr-unul din filmele despre Războiul din Golf care îi
plăceau atât de mult mamei sale. Doar că nu trăgea cu arma
şi nici nu sărea în aer, ci încremenise pe loc şi se holba la Kylie cu nişte ochi trişti, dar foarte înfricoşători.
Kylie observase că o urmărea de câteva săptămâni. Nu-i adresase niciun cuvânt şi nici ea lui. Dar în ziua în care i-l arătase mamei ei, şi ea nu-l văzuse... ei bine, atunci lumea lui Kylie se răsturnase cu susul în jos. Mama ei credea că era o invenţie a ei ca să atragă atenţia sau, şi mai rău, că ea,Kylie, pierdea legătura cu realitatea. Era adevărat, accesele de teroare nocturnă care o chinuiseră când era mică reveniseră mai crunte ca niciodată. Mama ii spusese că psihiatrul putea să o ajute să le vină de hac, dar cum putea să facă asta dacă nici măcar nu şi le mai ? Ştia doar că fuseseră urâte. Suficient de urâte încât să o facă să se trezească din somn ţipând.
Lui Kylie venea să ţipe şi acum. Îi venea să strige după tatăl ei să se întoarcă şi să se uite şi el, drept dovadă că nu-şi pierduse minţile. Sau, cel puţin, dacă tatăl ei îl vedea pe urmăritor, nici el şi nici mama ei nu ar mai fi obligat-o să o ducă la psihiatru. Nu era drept. Dar viaţa nu era dreaptă, aşa cum îi reamintea deseori mama ei.