PICTORUL -In cautarea muzei

Asta suna a paradis

Imi deschid ochii si ma simt debusolat. Corpul meu e parca lipsit de vlaga, nu m-am mai simtit atat de extenuat si atat de relaxat in acelasi timp de atat de multa vreme. Imi deschid ochii iar razele nimicitoare ale soarelui stralucitor al diminetii se izbesc de albastrul meu oceanic ce salasluia in ochii mei. Imi ridic usor privirea si ma uit in dreapta mea. Cearceaful alb e sifonat iar patura neagra este data la o parte. Imi trec usor varful degetelor peste perna mare, deformata inca de presiunea unui corp. Invelisul ei este inca plin de caldura. Inchid ochii incet, cu grija savurand caldura, aroma si mireasma diminetii infloritoare.

Imi amintesc parul ei negru, ud care statea salbatic pe spatele mic de culoarea varului. Rochita ei larga era lipita de corpul firav, nedezvoltat. Picioarele subtiri erau patate de invelisul murdar al pamantului udat de ploaie. Imi amintesc senzatia calda pe care mi-o oferea corpul ei micut, fragil, de portelan, imi amintesc cat de rece era el la atingerile mele si cat de cald ma simteam eu in prezenta ei. Stiu ca a adormit in bratele mele, parea atat de linistita, atat de impacata, atat de fragila iar eu nu ma mai simteam atat de singur, nu ma mai simteam atat de ciudat, atat de egoist, atat de ingamfat, atat de izolat. Simteam puterea pe care o emana corpul meu o data cu protectia ei. Avea aceea senzatie ciudata pe care o simt doar atunci cand pictez, cand o pictez pe ea. Aveam aceea senzatie pe care mi-o transmitea numai zeita mea de aur. Aceea senzatie plina de iubire venita din partea zeitei mele, care imi acorda iubire, ma invaluia din nou. Ma invaluia la intensitati mai lente, mai joase, mai imsemnifiante dar totusi ma invaluia. 

Ma uit in camera mare, goala si nu o vad nicaieri, ies din camera si inaintez spre scari, cobor cu grija ascultand tot in jurul meu, cautand-o cu privirea. Nu vreau sa ratez nici un loc, casa mea intunecata putea ascunde atat de multe lucruri, se putea ascunde in orice colt al incaperii. Iar corpul ei micut si fragil de copil neajutorat s-ar putea ranii atat de usor. Si nu as vrea sa se raneasca, nu as mai vrea sa vad lacrimile cristaline si pure in ochii ei negri care reflecteaza atat de clar si feeric noaptea.

Ies din conac si pasesc spre curtea invaluita de copaci inalti. Pasii mei se traiau pe terenul solid si rece. O vad acolo, corpul ei statea asezat pe pamant si privea padurea scaldata in culorile calde si placute ale diminetii. Imi place si mie sa fac asta. Sa stau dimineata si sa privesc padurea si culorile ei si sa o pun pe panza alba. Imi dau jos geaca de piele de pe umeri si o asez usor pe umerii ei goli. Ma asez langa ea insa ea se uita fermecata la padurea din prejurul conacului.

-Iti place?

-Da, e frumoasa, e atat de frumoasa si mare si e toata...

-Numai a mea, numai a mea si a prietenilor mei

-E a ta? Toata? Fiecare copac, fiecare metru din padurea asta? Toate sunt ale tale? Doar ale tale?

-Da, sunt ale mele si ale tale...

-Ale mele? De ce sunt ale mele? Cum pot fi ale mele?

-Nu esti tu micutul meu prieten? Nu prea am cu cine sa impart toate astea. Si sunt multe cate odata, sunt atat de multe si poate asta ma face sa ma simt mai singur decat sunt.

-Dar nu-i adevarat! Te vaiti ca sa te bag eu in seama! Sa sti ca eu o sa te bag in seama si fara sa faci nimic. Eu te plac, si esti prietenul meu, iar eu am grija de prietenii mei. Eu am grija ca ei sa fie fericiti.

Ma uitam fascinat la ea, privirile noastre se intalnesc, eu ii privesc ochii profunzi si intunecati iar ea imi priveste ochii confuzi si senini, stersi. E atat de mica, de inocenta, de fericita. Vualul vietii ii inveleste aura, corpul ei parca stralucind in razele diminetii. Privirea ei este plina de caldura, pace, liniste, putere, protectie. Tonul vocii sale este profund si dulce, scurtul pitigaiat facandu-l placut la auz. Pletele ei stau acum lipite de fata ei, unele suvite rasfirandu-se pe obrajii rosiatici din cauza racorii de afara. Mana ei micuta si scurta duce o suvita neagra dupa ureche.

Arata exact ca ce era, un inger, un inger de copil. Imi redresez vocea incercand sa o fac mai suava, mai placuta la auz. Intotdeuna am considerat ca vocea mea vibreaza prea tare, am considerat ca este prea puternica si are prea multa profunzime. Vocea mea iasa in evidenta orice as face, se aude in ecouri indelungate simtind fiecare pulsatie si fiecare traire in ea. Vocea mea este prea plina de viata in moartea sociala pe care eu o traiesc. Vocea mea este prea luminoasa in intunericul care ma inconjoara si vocea mea este prea galagioasa pentru linistea care simbolizeaza viata.

Incerc sa alung toate aceste ganduri cu ea, prin ea, apeland la ajutorul ei. Incerc sa inving toate aceste sentimente prin muza mea, si cateodata reusesc dar ele raman tot acolo. Asa ca am ajuns sa imi urasc vocea cea unica. O urasc pentru ca imi aminteste tot timpul de ce sunt inconjurat si tot timpul raspund melodic in natura imi amintesc de fapt cat de singur sunt.

Imi intrerup din nou gandurile uitandu-ma la micuta fata care ma priveste curioasa asteptand intr-o apasatoare tensiune raspunsul meu, asteptand parca sa imi auda vocea. Ii ofer unul dintre zambetele mele atat de calde si relaxante. Vocea mea se aude, pot simtii caldura si calmitatea ei.

-De ce ai crede tu, micuta mea, ca eu cersesc sau astept atat de aprig atentia ta?

-E atat de simplu...

-Poate ca da, poate ca e, poate ca e prea simplu pentru mine sau poate ca trece peste limitele mele de intelegere, poate ca trece de intelegerea unui singuratic...

-Esti atat de destept si atat de prostut in acelasi timp. Nu trebuie tot timpul sa gandesti atat de complicat, uneori trebuie doar sa privesti si poate sa gandesti ca un copil. Asculta la mine, tu scumpul meu prieten ai mintit!

-Eu? Am mintit?

-Da, ai mintit. Ai spus ca nu ai pe nimeni.

-Dar nu am pe nimeni Anabell... pe nimeni, pe nimeni

-Si femeie aceea? Blonda aceea frumoasa care apare in toate colturile casei, in toate tablourile de pe fiecare colt? Ea cine e? Vezi, ai mintit! Nu esti singur, niciodata nu ai fost... eu cred, eu cred ca intotdeuna ai avut-o pe ea

-Am avut-o?

-Da, ai avut-o!

Intreaga mea fiinta cade din nou pe ganduri. Cuvintele micutei au fost spuse cu atat de multa siguranta si convingere. Simt cum ard. Aceea senzatie ma copleseste din nou, senzatia care ma apuca de fiecare data cand ma gandesc la ea ma copleste din nou. Corpul meu tresare usor, pieptul meu eliberand miscari subtile si agile care imi tradeaza euforia inimii.

Da sunt euforic, gandul ca ea e a mea, gandul ca ea a fost din totdeuna a mea ma face sa sar in sus iar sufletul meu sa rada de bucurie. Ea este a mea, si numai a mea. A fost si va fi a mea pentru o eternitate si acum stiu, stiu ca intr-o zi o voi avea in fata mea.

Gandul ca o pot avea acolo in fata ochilor mei, gandul ca i-as putea atinge pielea fina, catifelata, gandul ca i-as putea privi ochii albastri in care sigur m-as pierde. Gandul ca bratele mele si-ar lipi corpul firav de pieptul meu, gandul ca buzele mele s-ar lipi flamande pentru prima data de buzele ei trandafirii, gandul ca ii pot auzii in sfarsit vocea de inger. Gandul ca as putea sa ii ating corpul si sa ii simt cu adevarat sufletul suna atat de bine....

Asta suna a paradis...

________________________

Sper din tot sufletelul meu ca va placut... m-am decis sa nu ichei povestea inca cred ca am sa fac 15-20 de cap ...

Draga si iubita mea Lissa inca un capitol care sper ca iti place e mai lung... si e tot al tau ca sa iti demonstrez INCA o data cat de mult te iubesc :**

Imi pare rau de greseli dar tre sa ma bag in pat... Inca o data va iubesc :*