Cafeaua de la miezul nopții

Capitolul V: Așa terapie...

18 februarie 2017

Îmi aranjam fusta albastră cu multe floricele colorate când cineva a ciocănit în ușă. Nu știam cine ar fi putut să vină la mine, dar mă gândeam că dacă ar mai fi întârziat 5 minute, nu m-ar mai fi găsit în cameră pentru că urma să plec. Mi-am aruncat o ultimă privire scurtă în oglinda din dreapta mea și m-am grăbit să aflu cine mă căuta. Am deschis repede ușa albă, dar în fața mea a apărut peronul 7 al Gării de Nord. Dintre toți oamenii pe care îi vedeam agitați în gară, privirea mea îl urmărea pe unul singur: băiatul brunet în tricou verde care se îndepărta cu pași grăbiți de trenul în care mă aflam eu. Cum am ajuns din camera mică de cămin într-un tren? Unde mergeam? Cine era băiatul care îmi capta atenția? Nu aveam nici cea mai mică idee. Un singur lucru îmi era cert: simțeam o deznădejde cumplită când îl vedeam că pleacă. Plângeam incontrolabil. Inexplicabil, stăteam pironită și-l vedeam cum se pierde prin mulțime, dar nu mă puteam mișca. Nu puteam să alerg spre el, să-i spun să se oprească! Oricine ar fi fost, voiam doar să rămână cu mine! Îmi doream atât de mult să merg după el încât simțeam o durere fizică pentru că nu mă puteam mișca. Trenul pornise, dar eu eram încă în ușă urmărindu-l pe străinul de care eram legată cumva. Mușchii mi s-au contractat și tot corpul meu depunea un efort imens pentru a sări din trenul ăla nenorocit. Și am reușit! Am pus picioarele pe peron și am pornit într-o fugă nebună după străinul cu tricou verde. Sute de oameni au apărut din senin, mă împingeau, mă priveau cu ură, în timp ce eu încercam din răsputeri să-mi fac o cale spre el. De unde au apărut toți oamenii ăștia??? Mi-am continuat fuga disperată și am ajuns în dreptul lui. Voiam să îl strig, dar nu știam pe ce nume. Încercam să zic ceva, să-i atrag atenția, dar gura mea se deschidea fără să fie capabilă să scoată vreun sunet. Vocea mea era înecată, nu se auzea nimic. Disperare - asta simțeam! Un bărbat masiv s-a așezat în fața mea și nu am mai reușit să-mi văd băiatul. Când am putut să mă strecor pe lângă el, m-am văzut la un pas în spatele băiatului. Pe cât eram de aproape, pe atât îmi era de imposibil să-l ating, căci cu fiecare încercare a mea de a-l opri din mers, cu atât se îndepărta mai mult. Și totuși am reușit. Mintea mea jubila de fericire. L-am oprit. I-am pus mâna pe umăr, iar băiatul cu tricou verde se pregătea să se întoarcă. În același moment, semnalul de plecare dat de un tren mi-a atras atenția. Totul în jurul meu s-a făcut scrum ...

M-am trezit buimacă. Era a treia noapte la rând când alergam după necunoscutul de care mi-am amintit când am plecat spre Brașov. M-am trezit atât de nervoasă, încât aruncam tot ce prindeam și înjuram de mama focului. Ba cred că am și inventat înjurături noi. Trânteam atât de tare ușile și, în general, toate obiectele care îmi ieșeau în cale, încât am trezit-o și pe Ilona.

-Ușor, bufniță mică, nu ți-a greșit cu nimic ușa aia, mi-a zis ea ieșind din cameră cu părul ciufulit și cu un zâmbet somnoros pe buze. Lasă-mă să ghicesc: același coșmar?

-Mda... Măcar de data asta am reușit să-l prind din urmă pe imbecil. Cretinu'! Mă bântuie în fiecare noapte!!! mustăceam eu încercând inutil să găsesc cana cu Dinamo în care îmi beam cafeaua în fiecare dimineață. Ah, băga-mi-aș...!!! am strigat nervoasă când mi-am lovit degetul mic de la picior de tocul ușii.

-Ok...Nu e cea mai bună dimineață a ta. Știi, cred că ar fi o idee mai bună dacă te-ai calma puțin. Ai putea vedea și cana care se află fix în fața ta... Zic și eu...

I-am aruncat o privire descumpănită Ilonei, am luat cana din mâna ei și m-am așezat bosumflată pe scaunul din bucătărie. Privirea mea spunea tot: ce dracu fac cu viața mea?

-Bufnițo, lasă coșmarurile deoparte și bucură-te de ziua asta! mi-a spus Ilona arătând spre geamul din bucătărie; un soare plăpând își făcea loc în bucătăria noastră. Azi e prima ta zi la clinica aia nouă. Ai face bine să-ți schimbi starea. Nu cred că vrei să te interneze ăștia la balamuc.