Cafeaua de la miezul nopții

Capitolul VII: Marea cu sarea

23 februarie 2017

Au trecut câteva zile de când nu am mai vrut să mă gândesc la vechea Adelaida. Au trecut niște zile în care m-am ocupat de mine, cea din prezent. Am avut nevoie de un răgaz, de o pauză de la toate incertitudinile. Am avut nevoie de o gură de aer proaspăt, motiv pentru care ultimele zile mi le-am petrecut la facultate. Pierderea memoriei nu mi-a afectat în mod decisiv evoluția în ceea ce privește studiile, asta și pentru că masterul pe care îl începusem nu se baza atât de mult pe cunoștințele însușite în cei trei ani ai ciclului de licență. Dacă primii trei ani i-am făcut la Facultatea de Științe Politice, pentru master, aparent, mă reorientasem și, deși nu știu ce m-a determinat să fac alegerea asta, urmam cursurile Masterului de Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă. Cu examenele din prima sesiune nu am avut nicio problemă pentru că au constat în proiecte ce au trebuit prezentate înainte de a avea acel accident, deci, cel puțin o sesiune am trecut-o fără emoții. Dar în aceste ultime zile am fost nevoită să mă interesez de cursurile pe care urma să le am în semestrul II și, eventual, de modul în care puteam face transfer de credite pentru a-mi alege exact cursurile care mă interesau.

Deși a fost o nebunie totală pentru mine, pentru că totul la masterul ăsta mi se părea nou și mă simțeam venită de pe Marte, recunosc că mi-a ținut mintea ocupată. Ce-i drept, am refuzat în mod constant să mă gândesc la trecut. Dar deja nu îmi mai permiteam acest lux. Trebuia să revin la problemele mele inițiale și să ies din mocirla în care m-am băgat singură. Și asta pentru că eram în drum spre clinica unde, în urmă cu mai puțin de o săptămână, îmi stabilisem o a doua ședință cu minunatul, sincerul și profesionistul doctor Cristian Pavel. Ironia și dezgustul îmi ieșeau prin toți porii. Emanam sarcasm și cu greu mi-am dat seama ce m-a determinat să nu îmi anulez programarea. Probabil faptul că nu i-am dat șansa lui Cristian să-mi explice la ce se referea atunci când a spus că ne cunoaștem de ceva timp. Și poate și faptul că în noaptea trecută am avut același vis tâmpit, cu diferența că de data asta, tipul din gară se întorcea cu fața spre mine, iar chipul pe care îl vedeam era cel al lui Cristian.

Tot drumul spre clinică, gândurile mele rememorau întâmplările cu Cristian, de la momentul în care l-am cunoscut, când a negat că ne cunoaștem de față cu soția lui, la momentul în care îmi spunea, în cabinetul lui, că trebuie să am încredere în el - pe bune? mi-a câștigat încrederea pe deplin - până la momentele petrecute în parc, cu toate apropourile și gesturile lui și cu toată atracția pe care o simțeam pentru el. Apoi venea finalul... Final în care îmi spunea că ne cunoaștem. Nu am știut cum să reacționez, recunosc. Nu am știut ce ar mai fi fost de zis, ce ar fi trebuit să întreb, ce ar fi trebuit să fac. Îmi amintesc privirea lui tristă și aburul ieșit din gura mea când am oftat șocată. Îmi amintesc cum l-am lăsat acolo, în fața blocului, fără să-i mai spun o vorbă și am plecat încet spre apartamentul meu. Eram sătulă. Sătulă de oameni falși care se prefăceau că mă cunosc și-mi vârau idei în cap despre un eu-depravat în care nu credeam și de oameni ipocriți care se prefăceau că nu mă cunosc, dar care confirmau vorbele celor dintâi. Îmi amintesc cum am ajuns în camera mea și, vlăguită, m-am așezat pe pat și-am adormit. Exact așa. Exact atât de simplu.

Nu voiam să mai știu nimic. Până azi dimineață, în scurtele momente în care îmi aminteam de programarea de azi, eram sigură că mi-o voi anula. Până azi dimineață am fost decisă să nu mai dau niciodată ochii cu Cristian. Dar sunt o fire curioasă și mereu am preferat să regret ce fac decât să rămân cu regretul de a nu fi făcut ceva și cu întrebarea "Ce s-ar fi întâmplat dacă ..." Apoi...mai era visul ăla nenorocit în care a pătruns Cristian. Nu, nu simțeam că locul lui era acolo, dar era ceva ce mă rodea și nu aș fi putut să rămân cu semne de întrebare. Nu am suportat niciodată să nu aflu ceva ce mă interesa, iar în cazul de față, curiozitatea mea era mai mult decât motivată.