Cafeaua de la miezul nopții

Capitolul XVII: Când credeam că am scăpat

28 martie 2017

De câteva minute îl privesc pe Alex cum doarme lângă mine. Stă cu spatele la mine, nu vrea să mă atingă. Eu m-am ghemuit sub pătură și am tot așteptat să se întoarcă, să treacă peste supărarea lui și să mă țină în brațe. Nu o face. A și adormit. Respirația lentă îmi spune că deja visează. Și probabil nu fac parte din visele lui... Am oftat. Nu puteam să adorm. M-am ridicat încet din pat, cât să nu îl trezesc și am mers tiptil pe balcon să fumez o țigară. Aveam nevoie să mă gândesc la ultimele ore, să-mi pun ideile în ordine, căci mă simțeam dezamăgită și nu știu dacă de mine sau de Alex. Imaginea lui...Alex stând în patul meu cu spatele la mine, de parcă nu aș fi existat...îmi umple ochii de lacrimi. De ce face asta? Știe că mă doare... Îmi aprind încet țigara și trag puternic fumul în mine. Îl expir încet, de parcă fumul ar putea să-mi curețe interiorul, sufletul, mintea. Ce cretină! Mai rău îmi face. Mai rău îmi fac...

În urmă cu câteva ore, Cristian ieșea resemnat din apartamentul meu, înțelegând că prezența lui acolo nu făcea decât să complice lucrurile cu Alex. Nici nu a ieșit bine pe ușă că Alex a și început cu pleiada de reproșuri.

-Și? V-ați distrat? Cu mine erai tot timpul tristă, tot timpul te plângeai de cât de mult suferi, că ești bolnavă, că ...dracu...nici nu mai știu ce nu aveai. Cu el păreai veselă. De asta nu te culci cu mine? Preferi să fii cu el? Te las cu el. Nicio problemă, striga Alex, iar eu mă făceam mică și simțeam cum sufletul mi se ghemuiește în mine.

-Știi bine că e doar doctorul meu și un prieten bun, am reușit eu să șoptesc și am făcut un pas spre el să-l mângâi.

-Văd ce prieten bun îți e... Ca să nu mai zic de relația doctor-pacient. Măcar nu mă lua de prost!

-Nu te iau, Alex! Nu te comporta așa! am zis eu cu lacrimi în ochi.

-Eu să nu mă comport așa? Tot eu? Tu să nu îndrăznești să mi te mai plângi cu ceva vreodată. Văd că în compania altora ești foarte veselă!

-Încetează cu asta! Singurul motiv pentru care eram așa de veselă era faptul că am primit o veste bună de la noul cabinet. Veste pe care ai fi aflat-o primul dacă răspundeai la telefon. Te-am sunat, Alex, nici nu mai știu de câte ori. Pentru că voiam să fii primul care află...

-Ce să aflu? a întrebat el pe un ton normal.

-Nu e ... ceea ce credeam. Nu sunt nici total bine, dar nici... i-am răspuns cu un zâmbet care să mascheze lacrimile care deja îmi curgeau pe obraji.

Mi-a zâmbit, a oftat și mi-a zâmbit din nou. A parcurs distanța dintre noi și m-a cuprins în brațe. M-a strâns atât de tare încât acum plângeam de fericire – fericire că sunt mai bine, fericire că e lângă mine, fericire pentru că ăsta a fost momentul pe care l-am așteptat toată ziua: să mă strângă tare în brațe. Mi-a luat fața între mâinile sale și m-a pupat pe frunte, apoi pe ochi, apoi m-a sărutat lung, lung și golul din mine provocat de cearta cu el s-a umplut rapid. Of, ce dor îmi era de săruturile lui, de îmbrățișările lui.

-Deci ești bine, pisicelul meu? m-a întrebat el cu un zâmbet dulce pe buzele groase, iar verdele ochilor lui mă învăluia, liniștindu-mă.

-Relativ... mai bine decât înainte, în orice caz.

-Iartă-mă pentru mai devreme... N-am suportat să te văd cu altcineva. Ești doar a mea! mi-a spus el și m-a strâns încă o dată în brațe, sărutându-mă pe creștetul capului.