Phoenix

Capitolul 4

-Wow!

-Ce? Adeline mă privește confuză.

-Par atât de reale rănile! îmi plimb mâna pe obrazul ei, nevenindu-mi să cred cât de reale par.

-Serios?

-Da! 

-Încă nu le-am văzut...

- Ce repede te-a făcut!

-Mai am pe spate şi burtă câteva! 

-Imediat ajungem! vocea lui Ron ne amintește motivul pentru care ne aflăm aici. El este cel care a condus dubița.

-Crezi că o să ne descurcăm? întreabă în timp ce se joacă cu un elastic de păr.

-Eu aşa sper!

-Am ajuns! Haideţi puteţi coborî! 

Ne aflăm într-un tunel luminat doar de câteva luminiţe aflate din 3 în 3 metri. Un loc nu prea bun pentru a staţiona, dar numai bun pentru a face un schimb. O dubiţă gri se oprește în spatele nostru. Un bărbat de vreo 53 de ani, cocoşat cu părul aproape alb coboară din maşină. 

-Phoenix? întreabă bărbatul jucându-se cu ţigarea în gură. Când l-am auzit în înregistrare, am crezut că e... altfel. Era îmbrăcat într-o şalopetă albastră cu o bluză largă crem pe dedesubt.

-Da! Ron Willter. înaintează şi dă mâna cu el.

-Roger. Nu avem mult timp! Pe camere trebuia să fi fost deja ieşit! 

Ron îi făce un semn femeii care ne-a machiat, Ally, iar aceasta ne dă câte un ghiozdan fiecăruia. 

-Să vă puneţi asta în urechi! Aşa putem comunica cu voi! Suntem 24 din 24 conectaţi şi cu ochii pe voi! Ştiu că vă e greu, dar o să vă descurcaţi! mda... nu tu mergi în această misiune... Aceste microfoane să le aveţi prin buzunare! Băieţi, aveţi grijă! Fetele au părul mai lung şi nu se vede dispozitivul din ureche, dacă simţiţi că vă poate descoperi, să îl daţi jos! Bine?

-Sigur!

-Baftă! ne ia pe toţi în braţe şi se retrage în dubiţă. 

Ron îi dă fişele noastre bărbatului apoi face transferul. Îi mută pe cei 5 copii în dubiţa sediului. Aceştia sunt nedumeriţi, singurul care pune întrebări fiind un băiat, care pare a fi Kevin. Katherine Anderson e ultima care iese. Ochii săi roşii îmi transmit multă tristețe. Cei doi frați se uită fix spre Adeline și Christian, cel mai probabil fiind speriați de asemănarea dintre ei. Ron ne urează succes, verifică microfoanele, se uită după ghiozdane, apoi, privirea sa e plină de mândire, fapt care cel puțin pe mine mă îmbărbătează. Acei copii au nevoie de noi, deși suntem de o vârstă asemănătoare, trebuie să facem tot ce putem să îi ajautăm! Aşteptă până ce urcăm în dubiţa orfelinatului, uşile se închid iar singura sursă de lumină era un mic bec aflat deasupra. Chiar şi maşina deţinuţilor au mai multe condiţii. Era curat aici. Prea curat pentru un bătrân... pare o persoană neîngrijită, dar de această maşină se vede că se ocupă. Miroase a soluţii îmbinate cu flori.

După mai bine de 1 oră de mers, dubiţa se oprește preţ de câteva secunde, după care pornește din nou. 

-Cred că am ajuns! 

-Katherine, trebuie să plângi! spune Thomas fără vreo emoţie.

-Sticluţa! îmi prind capul cu palmele.

-Ce îi cu ea ?

-Ron trebuia să mi-o dea înainte de plecare! Dar Rick a spus că trebuie să plecăm mai repede! Nu mi-a mai dat-o!