AISHAD ( Finalizată)

Capitolul 27

Jarek POV

Îmi pare rău că micuța mea a plecat şi nu am apucat să îmi cer scuze sau să îmi iau rămas bun de la ea.

Câteodată chiar sunt un monstru, sunt conștient că nu ar fi trebuit să mă port aşa cu ea, singura femeie care înseamnă ceva în viața mea, singura femeie de care sufletul meu singratic şi rănit sa îndrăgostit, după Amanda.

Amanda, îmi vine în minte acum după atâția.

Mi-o amintesc stând pe terasa casei noastre ținând în brațe copilul nostru, aşteptându-mă în fiecare seară să mă întorc acasă. Îmi amintesc râsul cristalin al fiului meu de fiecare dată când îl luam în brațe. Dumnezeule parcă ar fi fost într-o altă viața.

Ca de obicei alegerile mele mi-a afectat viața, atunci când trupele speciale au venit la mine acasă şi mi-a ucis soția şi copilul, eu nici măcar nu am fost de față să pot să îi apăr.

După ce am rămas singur pe lume durerea mea sa transformat în ură, uram pe oricine îmi ieşea în cale, mă uram pe mine, voiam să mor, nu mai aveam pentru ce să trăiesc, căutam moartea în tot ceea ce făceam.

Apoi m-am decis să îmi fac fortul, să arăt lumi întregi cât de mult o urăsc. Am ajuns cel mai căutat terorist din întreaga lume.

Iar într-o zi pe când mergeam într-o misiune am trecut prin satul Aishei şi am văzut-o pe stradă, aşa de frumoasă, atât de inocentă, am simțit pentru prima oară, de la moartea Amandei, că inima îmi tresaltă, că aş putea să mă îndrăgostesc din nou.

După ce m-am informat a cui este fata m-am dus la tatăl ei şi l-am amenințat că dacă nu mi-o vinde am să îi ucid pe toți pe rând apoi am să o iau cu forța. Îmi aduc aminte de acea privire tristă a tatălui ei.
-  Dar e copilul meu, cum pot eu să ți-o vând, nu e de vânzare, nu e o marfă. Zicea tatăl ei plângând.
-  Dacă nu mi-o vinzi atunci poți să începi de pe acum să îți faci rugăciunea că nu vei mai apuca ziua de mâine.

Eram hotărât să o iau pentru mine, o voiam cu tot dinadinsul să fie a mea.

-  Bine am să ți-o vând dar cu condiția să ai grijă de ea şi să o prețuiești.
-  Aici cel care pune condițiile sunt eu, o vreau ca să fie soția mea.

Şi am reuşit să o cumpăr de la tatăl ei. Era aşa de inocentă, atât de frumoasă încât îmi era frică să o ating sau să îi vorbesc.

Pentru prima oara de la moartea lui Amanda când mă îndrăgosteam. Simțeam fluturi în stomac ori de câte ori o vedeam, mă simțeam ca un copil de grădiniță în preajma ei.

Nici copilăria mea nu a fost mai bună, cu un tată alcoolic care mă bătea de fiecare dată când mă vedea, nu avea nevoie de motive, pur şi simplu lovea fără să se gândească.

Dragostea de mamă nici nu am cunoscut, mama mea era o prostituată jegoasă care era mai mult drogată sau beată, de fiecare dată când tata mă bătea, ea se bucura şi îmi zicea poate așa vei crăpa într-o bună zi şi mă scap de tine, şi aşa nu te-am vrut. Eu după fiecare bătaie mă retrăgeam în camera mea şi plângeam. Mi-am jurat ca atunci când voi fi mare am să îi ucid pe amândoi fără să clipesc. Lucru pe care l-am şi făcut când am terminat liceul.

Deodată îmi sună telefonul şi mă trezeşte din gândurile mele.

-  Alo?
-  Bună Jarek, Verona sunt.
-  Bună, ce vrei?
-  Avionul Evei sa prăbuşit, trebuie să pleci la Berlin să recunoşti cadavrul.

Simt cum încep să mă clatin de pe picioare, NUU, nu se poate ca istoria să se repete şi să îmi ia pentru a doua oară ce am mai drag pe lume, de ce? De ce ea?

Eu sunt de vină pentru ceea ce i se întâmplă ei, eu sunt cel care mi-am bătut joc de ea, de aceea mi-a luat-o Dumnezeu, nu o merit.

-  Vi şi tu în Berlin? Reuşesc să o întreb pe Verona.
-  Da am luat deja bilete, peste două ore decolăm, nu lua multe bagaje, nu stăm decât o zi. Mergi doar să recunoşti cadavrul, iar de transport și înmormântare se ocupă centrul nostru de cercetare.
-  Bine atunci ne vedem în aeroport.

Închid conversația cu Verona  şi mă las să cad pe fotoliu, simt că nu mă mai țin picioarele. Mă simt aşa gol şi pustiu pe dinăuntru.

O umbră de speranță îmi apare, dar dacă ea nu e moartă, dacă totuşi ea e vie şi e doar o rutină ceea ce se cere.

Mă ridic plin de speranță, mă duc fac un duş după care mă înbrac şi plec plin de speranță spre aeroport.  Voiam să îi dau vestea şi Veronei.

Ajung în aeroport şi o văd pe Verona, mă duc direct la ea, era toată  plânsă şi tristă, arăta parcă mai bătrână cu zece ani.
-  Bună
-  Bună.
-  Şti la ce m-am gândit în drum spre aeroport? Îi spun eu direct.
-  Nu, răspunde ea sec şi distant.
-  Poate că Eva nu e moartă, poate că e doar o rutină pentru că s-ar putea ca pacienții să fie prea arşi şi nu îi pot recunoaşte, dar ea să fie vie, să nu fie moartă.
-  Să şti că poate ai dreptate, poate totuși nu e moartă, zice Verona cu o doză mare de speranță în glas.
-  Nu ştiu dar eu simt că trăieşte, parcă îi aud inima cum bate în urechile mele. Spun eu plin de speranță.
-  Ce bine ar fi să nu te înşele simțurile şi chiar să fie vie. Eu îmi doresc din tot sufletul să nu fie moartă.

Ne urcăm în avion şi așteptăm să decoleze. Pe mine mă ia somnul şi adorm imediat după decolare.

Mă trezesc că o mână mă zguduie de umeri.
-  Am ajuns, o aud pe Verona vorbind.
-  Hmm am dormit tot drumul?
-  Da. Hai să vedem ce face fata noastră şi Antonio.
-  De ce şi Antonio? Întreb eu nedumerit.
-  Păi ei au plecat împreună.
-  Şi Antonio era în avion?
-  Da, dacă el a murit nu stiu ce are să se aleagă de centrul nostru de cercetare.

Luăm un taxi şi ne îndreptăm spre spital, intru în spital şi merg direct la recepție spun cine sunt şi pe cine caut.
-  Aşteptați vă rog o clipă o să chem medicul de gardă, el vă poate da mai multe informații.

Mă aşez liniștit lângă Verona pe un scaun şi aștept să vină medicul.

-  Bună ziua, eu sunt doctorul Zimmermann.
-  Bună eu sunt soțul doamnei Eva Ponti.
-  Îmi pare rău dar cred că soția dumneavoastră a decedat.
-  Nici nu vreau să aud, înainte de a merge la morgă eu vreau să văd toate femeile care au supraviețuit.  Mă răstesc eu la doctor.
-  Bine fie cum doriți, am doar trei supreviețuitoare. Să mergem la terapie intensivă.

O iau pe Verona de mână şi o trag după mine în urma medicului care ne conduce la lift iar apoi pe nişte coridoare întunecate.

Intrăm în primul salon, era o femeie, toată bandajată în jurul căreia stăteau câțiva membri ai familiei. Mă scuz şi mă duc direct la brațul ei, dau la o parte cearceaful şi vreau să văd dacă are brățara.

Era brățara pe care i-am făcut-o cadou când a intrat la facultate, pentru ea însemna foarte mult, ştiu că pentru nimic în lume nu s-ar fi despărțit de acea brățară.

Pacienta aceasta nu are nici o brățara.  Mergem spre următorul salon. În el erau două paturi, unul mare şi unul mic, în cel mic nu era nimeni, dar cu siguranță era ocupat de un copil. Mă apropi de patul cel mare şi zăbovesc cu privirea pe pacientă, nu puteam să deosebesc nici o trăsură, era intubată şi avea capul în totalitate pansat, mă aplec spre ea şi îi şoptesc la ureche.
-  Iubito am venit să te duc acasă.

Un capitol nou, needitat.  Scuze pentru greşeli.

Sper să vă facă plăcere să îl citiți.

Vă mulțumesc că îmi citiți cartea iar dacă vă place vă invit să comentați, votați şi să o distribuiți mai departe.

Ce credeți, o va lua Jarek cu el acasă? Sau va rămâne cu Ahmed?

Vă pup dulce pe toți.