Frumoasa Adormită

Prolog

Am pășit în mica încăpere pentru a treia oară în această săptămână. Doamna Griff se relaxa în fotoliul ei din piele de culoare maro, răsfoind o carte. Tolstoi presupun. La auzul ușii închise, aceasta își ridică privirea și îmi oferă unul din zâmbetele ei pline de milă, în timp ce își lasă ochelarii de citit pe măsuța din sticlă de lângă ea, așa cum face întotdeauna.

-Domnișoară Blake, mă bucur că ați hotărât să vă reîntoarceți.

Vocea ei angelică îmi zgâria timpanele, făcându-mă să îmi strâng ochii obosiți și accesorizați cu o pereche de cearcăne. Mă apropi de ea și mă așez pe scaunul poziționat  în paralel cu al ei, gândindu-mă la câte sufletele chinuite au mai ținut cald pernei vișinii, obligați să asculte sfaturile ce s-ar fi presupus să îi ajute. Și iată-mă și pe mine aici, stând și ascultând aceleași povești de viață ale psihologului meu și, să nu uităm de micile și subtilele reproșuri privitoare la voința mea prea mică, aproape inexistentă, de a trece peste ceea ce mi se întâmplase.

Fiecare ședință de terapie era structurată în două părți bine definite: partea în care ea vorbea despre alte cazuri asemănătoare cu al meu, despre cât de minunată și roz este viața și bineînțeles, partea în care eu aprobam din cap cu un zâmbet forțat, chiar dacă ceva din mine mă împingea să izbucnesc într-un val de înjurături. Însă ca de obicei, am tăcut.

-Poți să îmi spui ce s-a întâmplat în acea seară?

Înghit în sec la auzul acelei întrebări, adâncindu-mi mâinile și mai tare în buzunarele hanoracului. Nu înțelegeam ce rost avea acea întrebare. De ce să îi reamintești unei mame că fiul ei nenăscut a murit? De ce să îi amintești unui bunic că nepoții lui nu o să îl viziteze? De ce să îmi reamintească de seară în care firul meu s-a rupt?

Priveam înainte fără să clipesc, însă nu vedeam nimic. Intrasem iarăși în acea stare de amorțeală în care fiecare obiect era difuz și fără formă, fiecare sunet era bruiat și înlocuit cu o liniște mortuară ce pleca din creier, strecurându-se prin tot corpul. Ca un spirit stăteam și zâmbeam. Zâmbeam din nebunie, ca un criminal în fața victimei sale. Însă acum, eu eram propria-mi victimă.

-Aurora?

Numele meu pătrunde prin bariera ce mă ținea departe de realitate, făcându-mă să clipesc de câteva ori. Îmi mișc irișii verzi, înconjurați de un alb secționat cu nervi sângerii, urme a lipsei de somn, privind chipul brăzdat de riduri al doamnei Griff. Îl priveam fără expresie. Fața ei nu arăta compasiune sau empatie, ci doar milă jalnică pentru cea fără de odihnă și liniște. Pentru mine.

Mă ridic de pe fotoliu fără să scot niciun cuvânt, sprijinindu-mi greutatea de spătarul acestuia când o amețeală scurtă îmi blurează vederea și aproape mă face să îmi pierd echilibrul. Nopțile nedormite și pastilele își spuneau cuvântul.

-Domnișoară Blake, vă simțiți bine?

Nu voiam și nici nu eram capabilă să îi dau un răspuns. În final, ce aș fi putut să îi spun? Nu puteam să transpun în cuvinte ceea ce nici mintea nu îmi putea explica. Puteam spune că sunt tristă, sau poate nervoasă, însă nu eram. Era doar o liniște și o stare de goliciune înăuntrul meu, care se transforma într-o durere sufocantă când eram singură. O durere pe care o potoleam pentru o perioadă cu pastile și droguri ușoare, mintea și trupul amorțindu-mi, lăsându-mă incapabilă să percep ceea ce se întâmplă în jurul meu.

Ignorând rugămințile psihologului de a rămână, eu mi-am făcut cale până la ușă, închizând-o încet în spatele meu, mâinile fiindu-mi prea lipsite de putere pentru a o izbi. Îmi acopăr părul negru și ușor ondulat cu gluga gri a hanoracului, ieșind din clădirea în care ar fi trebuit să îmi găsesc vindecarea.

La primul pas făcut înafara clădirii, un vânt rece se izbește de pielea palidă a feței mele, obligându-mă să trag fermoarului hanoracului până sus pentru a nu îmi fi frig.
Parcarea clinicii era ocupată doar de doua mașini, probabil aparținând celor ce lucrează acolo, iar în rest era pustiu.

-Vezi pe unde mergi!

Mă întorc spre bărbatul de care tocmai mă izbisem, privindu-l fără emoție. După înfățișarea pe care o avea am presupus că era un îngrijitor, unul nu prea prietenos după felul în care vocea lui mi-a reproșat câteva înjurături. Însă cumva, ochii i s-au domolit, privindu-mă atent timp de câteva momente. Am ridicat din sprâncene și m-am întors la drumul meu, încă simțind ochii lui cum mă urmăresc.

Clinica era plasată undeva lângă suburbii, fiind destul de aproape de locul în care locuiam. Loc pe care nu îl puteam numi "acasă". Am început să îmi croiesc drum pe strada lăturalnică, mulțumită că pe acolo nu trec mașini ce mi-ar putea perturba gândurile. Gânduri ce mi-au fost ucise eventual de o înțepătură usturătoare simțită în partea stângă a gâtului care, în doar câteva secunde, m-a făcut să cad inconștientă pe asfaltul rece.

Numele meu e Aurora Blake și am 17 ani, iar povestea mea a început în prima zi de primăvară, atunci când eu am dispărut.