Toată viaţa a fost chinuit,
Viaţă lungă de opt picioare.
Nu a ştiut ce e esenţa
Sau cum să soarbă din fericirea
Stranie a vieţii.
El dorea să urce pe nouri
Şi să-şi fredoneze imnul
De pe clădiri înalte.
Şi să răsară printre părul lui
Razele de Soare
Şi să apună Luna dacă vrea
Să rămână să se joace.
Dar a văzut cum nu se poate
De aici de jos.
Şi s-a gândit că poate să fie mic aici
Şi mare-n lumea lor.
Şi a păsit pe-o treaptă
Apoi a urcat pe un scaun putrezit,
Iar talpa pantofului său
Murmura un vaiet.
El nu ştia exact ce face.
Auzise puţine doar prin poveştile de noapte,
Poveşti cu strigoi şi fantasme.
Dar el credea că dacă va-ncerca
Să fie demon aici
Poate ar putea
Să fie înger în altă parte.
Iar surâsul lui gingaş
Se stingea treptat,
Cu fiecare secundă ce trecea.
Căci a întins mâinile scurte
Printre picurii de praf,
A luat funia groasă,
Care spre moarte l-a tras.
A-ncercat să mai coboare,
Dar scaunul care s-a clătinat
De sub picioarele-i firave
A plecat.
Şi el a plecat capul spre dreapta,
A rămas împietrit,
Cu mâinile albe atârnând
Pe lăngă fragedul lui trup.
Pentru el a fost o moarte uşoară,
Ca o speranţă deşartă,
De a fi demon aici
Şi înger-n altă parte.
Dar mintea lui nu a ştiut
Când greşeşte şi când nu.
Dar vina nu a fost a lui.
Ci a celor care nici ei nu au ştiut.
Iar acum la plecare,
Au învăţat că ce pierzi
Prinde valoare.
Dar nu era vorba de obiecte strălucitoare,
Ci de un trup mic, cu suflet mare.
El a lăsat în urmă
Râuri întregi ale căror ape
Seamănă suspine şi dor.
Şi chinuri şi durere
Şi coşmaruri în noapte.
Totul a fost o mare risipă.
Şi cu plecare n-a adus
Raiul pe Pământ,
Ci apocalipsă.
