Punctul infim ce sta şi veghează,
Pe valurile spumoase,
Ale mării agitate în cristale negre,
În corabia sa de planete navighează.
Urmăreşte drept o soră mai mare,
Ajunge la nordul nordului,
Loc în care nu gaseşti nimic,
Poate doar un ţipăt tacut de Soare.
Se agită să scape
Din strămtoarea neantului,
Şi din pereţii de vată de oţel,
Care sugrumă cu şoapte.
Fire, fire, din frumosul păr bălai,
Ce-i cade lin pe umeri de gheaţă,
Sunt aruncate-n aer,
Iar sufletul ei cu totul explodează.
Ar fi vrut poate să mai rămână,
Să mai lumineze-n noapte câte-o umbră,
Să mai acopere paşii de criminali
Ai oamenilor explodaţi deja,
Ce n-au privit spre ea măcar.
