Peste umerii ei reci
Alunecau în ploi de mai,
Lacrimi uscate de doruri stinse,
De depărtare şi uitări.
I-au străbătut uşor pielea,
Cea brăzdată de friguri,
Un tremur interior ce pare
Că nu vrea a se opri.
E o furtună în sufletu-i,
Iar norii-i sunt de poleială,
Ce niciun foc nu poate
Să o mai aprindă.
Pleoapele îi cădeau grele,
Închizând ferestre,
Iar genele-i măturat obrajii,
De mii şi mii de fioruri.
Ce nopţi albe, frunte tristă!
Şoaptele-i sunt ascuţite,
Înlemnit, destinul e învins,
Cu milioane de cuvinte.
Vorbe tăioase îi curg pe buze,
Formând cascade de aburi,
Se simte parfum de tristeţe,
Stropind împrejurimile în rouă
Din veninuri de vipere-alese.
Îngrijorarea-i mare şi frica
Îi răzbate trupul scuturat
De dragoste, de ură, de nimic,
De tot şi încă ceva ce-a murit.
Mâinile-i sunt încleştate,
Iar cu unghiile ei roase,
Mai străpung pielea.
Inima de gheaţa se mai zbate,
Când şi când,
Încercând să scape.
Nopţi de visare în iaduri,
Mai bine decât trai pe pământ.
Lumi fără forme şi fond,
În care miroase-a deşertăciune şi mort.
Suflete triste pe drumuri pustii,
Nimeni pe străzile aglomerate.
Vin şi pleacă stele din porturi,
Iar marea... "tu, draga mea mare!"
Îi mai alunecă pe umerii ei reci
Câte un val.
O îneacă... şi totul în jur dispare...
