Dama în rochie albastră

Capitolul 6

                  Londra, anul 1963, un an în care minunata noastră țara  "Britania" se juca dea armele nucleare cu scumpii de sovietici, iar asta i-a cam supărat pe oamenii de rând de pe aici. Adică 70.000 de manifestanţi nervoşi plimbându-se prin Aldermaston, cam nasol să te afli în calea lor, a da și tot odată e şi anul în care draga noastră Charlotte a asistat la ceea ce avea s-o schimbe pentru totdeauna.

Era o noapte liniştită de septembrie, Londra era foarte tăcută, vegheată îndeaproape de Luna tăcută şi singuratică, care încet, încet era învăluită de norii cenuşii şi melancolici. Chiar şi aşa, după cum spunea bunica mea " Şi o ploicică liniştită poate evolua într-o furtună", nici un oraş nu-i liniştit mai ales noaptea, pericolele sunt la tot pasul, iar asta avea să afle pe propria piele o simplă familie care se întorcea acasă de la marea inaugurare a noului teatru Royal Drury Lane.

- Tati! Tati! Ai auzit ce frumos canta doamna aceea viking?!

- Da scumpa mea.

- Ce acaparaţi eraţi tu şi mama, aşa hipnotizaţi! Spuse fetița, toată numai un zâmbet.

- Iar tu albinuţo, nu aveai stare de loc, încă un pic şi te suiai pe scenă.

- Ştiu mamă, dar eram aşa entuziasmată! N-am mai fost niciodată la un teatru, a fost... a fost magic, cu toţi actorii aceia care cântau şi dansau şi erau îmbrăcaţi aşa ciudat, cu toate acele lumini orbitoare, ca nişte stele incandescente, iar decorul, simţeam că mă aflu pe nava vikingilor!

- Aşa e Charlotte, a fost cu adevărat magic...

- Putem să mai mergem? Putem? Putem?

- Uşurel albinuţo, poate o să mai mergem, asta dacă eşti cuminte.

- O să fiu promit! Spuse Charlotte obosită şi căscând.

- Se pare că mica noastră prinţesă e foarte obosită.

Ajunşi acasă, tatăl o duce pe Charlotte, în camera sa, iar apoi întorcându-se la soţia lui care-l aştepta la un pahar de vin roşu.

- Doarme ca un îngeraş. Spuse James, tatăl lui Charlotte

- Acum că Charlotte doarme, putem sa avem un moment doar pentru noi. Adăugă Ashley, cu un zâmbet pervers pe faţă.

Dar chiar înainte ca James să schiţeze măcar un cuvânt, nişte bătăi violente se auzeau în uşa de la intrare

- Ce-o mai fi vrând şi nervosul ăsta? A întrebat Ashley speriată, bătăile continuând din ce în ce mai violente.

- Calmează-te prietene că dărâmi uşa! Vin acum!

Nici bine nu a deschis James uşa, că este împins de două matahale, acesta picând la podea, ca o frunză dintr-un copac

- Cin.. cine sunteţi? Întrebă Ashley cu lacrimi în ochii.

- Să taci târfă!

- Hei să nu-i vorbeşti aşa! Ţipând James nervos, ridicându-se se şi împingându-l pe una dintre matahale. (proastă mişcare James băiete)

Atunci celălalt scoate un pistol Astra-400 (pistol folosit în al II-lea Război Mondial) şi îi găureşte pieptul săracului James, acesta căzând pe jos ca o căprioară împuşcată de vânător.

- James! Nuuuu! Ashley se pune lângă el plângând, trezind-o pe Charlotte.

Unul dintre hoţi cotrobăie prin casă după obiecte de valoare, în timp ce complicele lui, o pălmuieşte pe săraca femeie şi începe a o viola sub privirea moartă a soţului ei şi bine înţeles, sub privirea lui Charlotte care a coborât la parter să vadă ce-i cu gălăgia asta. Ashley o observă pe fetiţa ei cum stă la capătul scării, încremenită de frică. Ce putea face o fetiţă de 13 ani împotriva acestor doi monştrii? Nimic!

Ashley se ridică şi cu un ultim strop de energie îi prinde un picior în "bijuteriile familiei" animalului ăluia, dar degeaba... la rândul ei este împuşcată în cap, alăturându-se soţului ei.

- Mama!!!!

Hoţul întoarce privirea spre Charlotte, privind-o adânc în ochii ei albaştrii, atât de perfecţi, realizând că tocmai a lăsat o fetiţă fără familie, cuprinzându-l parcă un sentiment adânc de vinovăție.

- La dracu! Un copil! Haide odată să plecăm!!

- Ce facem cu fata? I-am făcut destul rău haide să mergem, sunt sigur că vecinii au auzit focurile de armă!

Charlotte a rămas singură, ghemuită lângă părinţii ei care zăceau într-o baltă imensă de sânge, biata fată şi-a pierdut tot ce iubea mai mult pe lume..

- Mamă? Tată?... vă rog treziţi-vă, Doamne te rog adu-i la viaţă, adu-mi părinţii la viaţă!... dar oricâte rugi ar spune, părinţii ei au adormit pe veci..

- Te rog.. te rog adu-i înapoi! Îi vreau înapoi! De ce ei?!

...

A trecut un an de la moartea părinţilor ei, hoţii au fost în cele din urme prinşi, dar răul a fost făcut! Charlotte şi-a găsit adăpost la Madame Jojo, care a crescut-o ca pe propria fiică, dar nu mai era la fel, copilul acela energic, cu un zâmbet care îţi încălzea inima, copilul acela care nu ştia ce-i tristeţea... copilul ăla a dispărut.

Acum Charlotte are 34 de ani, iar crimele la adresa bărbaţilor nu o să se oprească niciodată!