Dama în rochie albastră

Capitolul 2

              Se spune că nu există perfecţiunea... oh dar ea...ea era perfectă. Stătea la pervaz savurându-şi ţigara Gold Flacke şi privind cum stropii de ploaie loveau atât de agresiv asfaltul, de parcă ar fi auzit o veste foarte, foarte proastă şi sunt pe cale să-şi pună capăt zilelor.

Arăta superb, îmbrăcată cu un furou transparent, lăsând să se vadă corpul ei parcă sculptat de îngeri, părul ei negru uşor dat pe spate de parcă ar fi o cascadă îngheţată de întuneric şi mister, ochii ei albaştrii atât de hipnotizanţi care l-ar face şi pe cel mai mare homosexual să se îndrăgostească de ei (de ea), fiind atras de aceştia, la fel cum marinarii erau atraşi de cântecul sirenelor, îndemnându-i spre moarte, iar buzele, mmm buzele acelea cărnoase şi sângerii, orice bărbat (saau femeie... Hei! Nu facem discriminări aici!) şi-ar da viaţa pentru un singur sărut.

- Charlotte! O, Charlotte!... din capătul holului se auzea un glas piţigăiat şi enervant

- Draga mea Charlotte, unde eşti?

- Sunt aici! Spuse Charlotte cu vocea ei, pe care orice canar ar fi invidios.

- Iată-te! Te-am căutat peste tot, vino ai un client.

- Imediat Madame Jojo, să mă îmbrac.

- Spune-mi că nu-ţi iei din nou rochia aceea albastră. Ai adunat ceva profit de la ultimele tale prestaţii, ar fi cazul să-ţi reînnoieşti garderoba.

- Îmi pare rău Madame, rochia asta a fost a mamei mele, nu o s-o schimb în viitorul apropiat.

- Ştiu... ştiu! Nu înţeleg de ce am mai adus vorba. Locuieşti în hanul ăsta de când aveai paişpe ani, te-am crescut ca pe propria-mi fiică dar nici acum nu mi-ai spus ce s-a întâmplat cu părinţii tăi... spuse Madame Jojo, oarecum dezamăgită.

- Ştiu asta Madame, şi vă mulţumesc că m-aţi primit atunci. Nu îmi prea place să mă confesez, este un subiect delicat şi nu vreau să vorbesc despre asta, sper că înţelegeţi.

- Înţeleg draga mea, vreau să şti că orice ne-ar rezerva viitorul, hanul ăsta vechi şi prăfuit va fi mereu casa ta, iar eu voi avea mereu grijă de tine. Spuse Madame Jojo cu un glas... tot la fel de piţigăiat, dar de data asta mai mult înduioşător decât enervant

Charlotte se îndreaptă spre Madame Jojo şi o îmbrăţişează încet şi călduros, o lacrimă scurgându-se din minunaţii ei ochii, pe obraz.

- Cred că l-am făcut destul să aştepte pe acel bărbat nu credeţi? Spuse Charlotte ironic, zâmbind, dar cu un zâmbet fals, n-a mai zâmbit cu adevărat de la moartea părinţilor ei. S-ar putea spune că odată cu moartea lor au murit şi veselia şi bucuria din ea făcând loc urii şi dispreţului.

- Da aşa e! Te aşteaptă în maşină, urmează-mă.

Fraților...șii surorilor de acum lucrurile n-or să mai fie atât de plictisitoare...Începe acțiunea pe care sunt sigur că mulți au așteptat-o :3