Hot Chocolate & An Idiot

Capitolul 7

VALENTINE'S P.O.V

-Patrulele din noaptea trecută au găsit ceva? am întrebat scurt în telefon.

-Nu, teritoriul nostru este curat, mi-a răspuns Jace.Toți oamenii s-au întors cu bine.Demonii s-au potolit pentru moment.

-Perfect, am spus, apoi am închis telefonul.

Fusese o lună agitată.Demonii colcăiau în toate ungherele noaptea, mai numeroşi decât deobicei.Şi mai puternici.Eram îngrijorat, atât pentru oamenii mei, cât şi în legătură cu Balul Lunii.Toți lupii trebuiau să fie prezenți, iar oraşul şi pădurile aveau să rămână neprotejate.Simțeam că ceva era profund greşit în acest val de asalturi din lumea cealaltă.Totuşi, în urmă cu mii de ani, toți magii şi toate vrăjitoarele se uniseră pentru a închide porțile spre alte dimensiuni, împiedicând intrarea armatelor întunericului.Demonii care intrau erau destul de rari care nimereau o ruptură infimă în țesătura vrăjilor, sau cei invocați de magicieni necugetați.M-am ridicat de la biroul din camera mea şi am luat-o pe coridor spre parter.Templul haitei mele avea vreo cinci sute de camere şi şase săli de antrenament, o biblotecă şi o bucătărie.Sufrageria, mobilată în stilul tradițional licantropilor, era folosită rar, când primeam oaspeți.Am coborât scara largă din mahon şi am cotit spre stânga.Din săli se auzeau răcnete şi respirații sacadate.M-am oprit la prima, unde Aron avea în primire copii, pui de lupi ai spiritului care trecuseră de vârsta de patru ani.

Când am intrat, am simțit cum toți se opresc şi se uită la mine, curioşi şi înspăimântați.

-Bună, Valentine, mi-a spus Aron.

Am bătut palma.

-Vreau să vorbesc puțin cu copii ăştia, i-am spus, apoi m-am adresat mulțimii.Veniți la mine.

Au ascultat instantaneu şi s-au apropiat.Disciplina era primul lucru pe care îl învăța un vârcolac.Câțiva dintre ei erau mai măricei, cam de cincisprezece ani, dar erau şi vreo 10 copilaşi.Mânuțele mici se strângeau în jurul pumnalelor, sulițelor şi arcurilor, iar ochii lor mari sclipeau de teamă.M-am aşezat într-un genunchi în fața unui băiețel cu părul negru, ciufulit, care îmbățişa o suliță cât el de mare.I-am cerut voie să o țin puțin, şi i-am verificat echilibrul.Un surâs mi-a înflorit involuntar în colțul gurii.

-Prima mea armă a fost tot sulița, i-am spus micuțului, care zămbea timid.O să fii un războinic straşnic într-o zi.

I-am ciufulit părul mătăsos.

-Cum te cheamă lupişorule?

-Evan Stormwind.

Vocea lui era subțire, oglindindu-i inocența din suflet.M-am gândit la povara de pe umerii lui fragili şi mi s-a strâns inima.

-Vrei să-mi arăți ce ştii să faci?

Băiețelul zâmbi şi încuviință.Îşi făcu loc prin mulțime spre țintele fixate de peretele opus.Se apropie de linia albastră de pe podea, care marca distanța potrivită pentru vârsta lui şi îşi potrivi brațul.Sulița îi zbură din mână şi se înfipse în centrul țintei, iar cei mari aplaudară şi chiuiră.Am clătinati din cap mândru în timp ce micuțul se întorcea, roşu ca sfecla.

-Foarte bine, am spus, întinzându-i mâna.

Mi-a strâns-o delicat, apoi l-am luat în brațe şi i-am privit amândoi pe ceilalți luptători.

-Ştiu că nu e uşor.Antrenamentele sunt obositoare, orele de şcoală sunt lungi, şi voi nu trăiți o viață normală.Voi vă pregătiți pentru război.

I-am privit pe fiecare, sperând că inimile lor mi se deschideau, apoi am continuat.

-Noi avem o menire înaltă.Avem onoare, magia ne curge prin vene.Noi îi protejăm pe cei care nu se pot proteja singuri.Iubim mai profund decât oamenii, trăim mai intens ca ei.Calea voastră, pe cât e de dură, pe atât e de interesantă.Însă oriunde veți ajunge în viață, nu vă uitați onoarea.Nu uitați cine sunteți.