Rămâi.

○1○

Te priveam din bancă. Chipul fiindu-mi în palmele reci. De fiecare dată când te întorceai îmi scufundam capul în caietul de română. Zâmbeai aşa de frumos. Păcat că nu o făceai datorită mie. Am ales să stau departe şi să te privesc, arătai precum un înger. Dar se pare că profesoara m-a mutat în fața ta, iar de acolo a început coşmarul. Râdeai şi mă jigneai. Nu îmi puteam imagina. Erai baiatul perfect pentru mine, iar eu înduram de fiecare dată. Te iertam... ştiam că nu pot face nimic. Dar nu înțelegeam de ce făceai asta? De ce eu? De ce mie? Cu ce am greşit? Trasul de păr şi îmbrânciturile erau printre puținele lucruri pe care le suportam. Dar în fiecare zi erau vindecate de zâmbetul tău...ce mă facea să uit tot. Decât să mă jigneşti, mai bine loveşte-mă, doare mai puțin...

Îmi depozitam fiecare amintire şi închideam fiecare lacrimă, nu voiam ca ele să evadeze, nu voiam să mă vezi ca pe o persoană slabă. Dar de fiecare dată zâmbeam. Chiar şi când mă enervai al dracului de tare, zâmbeam... Trupurile noastre erau atât de aproape, însă tu erai aşa departe de inima mea. Te-am văzut trist, ascuzându-ți chipul în genunchi. Am venit să te întreb ce ai pățit, desigur că nu mi-ai răspuns...Am dat să plec, dar m-ai prins de încheietură.M-ai tras într-o îmbrațisare. Te auzeam suspinand şi îți mângâiam spatele blând. Plângi... de ce faci asta? Cine te-a rănit? Ce ai pățit? Dar nu îți pot pune aceste întrebări, nu îți pot spune că îți voi fi alături, nu te pot săruta. Acum sunt doar un mod de a te linişti, un refugiu de moment, o pată care se va curăța, o mică greseală a unui penel ce va fi ştearsa în câteva secunde, eram doar... ce eram de fapt pentru tine? Mă frământa această întrebare. Eram eu, tu şi liniştea. De ce eram atât de muți? De ce râzi mereu de mine şi mă jigneşti? De ce eu? De ce trupul meu firav este atacat cu atât de puțină milă? Dar...tot ce conta acum erai tu. Chipul tău se afunda în scorbura gâtului meu. Nu ştiam ce îți pot zice. Dacă ziceam ceva greşit? Dacă mă loveai din nou şi din nou? Iți ridici capul şi te uiți în ochii mei...

Privirile noastre s-au intersectat şi atunci mi-ai spus:

"Cine eşti tu să mă strângi în brațe?"

Atunci am dat frâu liber lacrimilor şi mi-am dus mâna uşor spre fața sa, atingându-i obrajii care erau şi ei îmbibați cu lacrimi.

"E-eu doar..?
"Tu doar ce? Copilă înțelege că nu am nevoie de drăgălăşenia ta. Eşti o fată stupidă, atât de simplă." Şi îmi smuceşte mâna.
"Am crezut că ai nevoie de o îmbrațisare caldă, am crezut că ai nevoie, de cineva să te sprijine."
"Cee? Pufneşte el. Nu am nevoie mai ales de la tine. Ia-ți asta din gând."

Acesta mă împinge şi cad, lovindu-mă brutal de podea. Genunchii au început să sângereze. Încercând să mă ridic, cad jos amplificând durerea şi scotând un geamăt de durere. Nu aveam pe nimeni care să mă ridice, nu era nimeni care să îmi şteargă lacrimile, care să mă ajute, să îmi schițeze un zâmbet pe buze, nu aveam pe nimeni pe care să mă pot baza. După multe încercări dure reușesc să mă ridic şi mă îndrept spre bancă. Am uitat de răni, durere sau orice altceva. Voiam doar ca ziua de azi să se termine. Eram obosită psihic.