Rămâi.

○2○

O alta zi dă naștere unor alte întâmplări, ajung la poarta liceului, zâmbetul dispare, ca de obicei vin la liceu cu o ora mai devreme, îmi pun căștile în urechi si încerc să ignor atmosfera din liceu. Dupa 5 minute ajung in fața clasei, ușa era deschisă, îmi fac curaj și intru. Era el si cei 3 prieteni ai lui. Brusc ușa se închide în spatele meu și mă blochez, încerc să o deschid, dar nu merge. Vin spre mine, iar atunci încep să alerg prin clasă, nu apuc să alerg foarte mult, stă fix în fața mea. Încerc să mă dau în spate, dar mă lovesc de prietenul lui care mă prinde.

-C-ce vrei? Îi spun tremurând, nu mă pot uita în ochii lui, încerc să evit.
-Nu așa îmi vorbești și atunci palma lui face contact cu fața mea.
O data.
De doua ori.
De trei ori.
-Î-îmi..pare rău. Îi răspund cu capul în jos.
Îmi aruncă ghiozdanul și îmi ia telefonul și încearcă să îl deschidă, din fericire am parolă.
-Care e parola, mă întreabă nepasator.
Îl ignor și îmi întorc capul
-Am întrebat ceva. Însă tot nu răspund.
Atunci începe să mă lovească în stomac de câteva ori și cad la podea. Mă așez în genunchi
-Te rog, lasă-mă în pace..
-Parola, îmi spune el sec.
-Te-te rog..
-PAROLA! Țipă el.
-loveyourself
-Îmi pare rău, spunând-o batjocoritor, o să am nevoie de telefonul tău câteva zile.
-Dar..
Iar atunci se sună, îmi iau ghiozdanul și mă așez în banca sub râsetele lor. Toți colegii intră, iar ziua decurge.

Ora de religie a început. Totul mergea bine, până la un moment dat.. când prietenul tău, (colegul meu de bancă) a început să mă înjure, tu mi-ai luat geaca şi mi-ai aruncat-o în spate ca pe un gunoi în urma cererilor mele de a mi-o da, iar ceilalți doi mă înjurau şi aruncau cu pixul în mine. Nu ştiam ce puteam face...şi am început să plâng, de fapt nu voiam asta. Nu voiam să mă crezi slabă, dar ele au evadat, nu ştiu cum au găsit cheie prin sutele de amintiri ce mi se derulau în continuu în minte. Profesorul a văzut și a oprit predarea
-De ce plângi? Ce s-a întâmplat?
-Nimic, domnu' sunt bine, spun tot suspinând.
-Ți-au făcut ceva? I-ați facut ceva? Xiumin? Stii ceva despre asta? Îi întreabă.
-Nu i-am făcut nimic, dacă vreți întrebați-o.
20 de secunde până când mă întreabă iar
-Spune-mi, că altfel nu te trec clasa, ți-au făcut ceva?
Eram pregătită să spun ce s-a întâmplat, dar atunci mi-a dat un picior in scaun, am tresărit, mi s-a facut frică si am negat, ca de fiecare dată. Profesorul mi-a zis că nu mă trece dacă nu îi zic și că mă va întreba și ora viitoare.
După ce ora s-a terminat, mă ridic din bancă, dar deodată simt cum cineva mă împinge şi cad din nou. Sigur era unul din gaşca lui Xiumin.

"Ya! Nu mai dramatiza.. Ridică-ți capul şi zâmbeşte!

Îmi fac curaj ş ridic capul. În fața mea, o fată cu părul saten şi zâmbetul pe buze. Stătea pe banca mea, care şi acum mai e măzgalită şi plină şi ea de răni şi lacrimi. Poate că şi ea simte ce simt eu.

"Mmm".

Se uită la mine şi zâmbeşte. Mă trage de mână şi mă scoate afară.

"Eu sunt Kate. Încăntată de cunostiință"
"Bună. E-eu sunt.."
"Ştiu cine eşti. Nu trebuie să îmi spui."

Ne-am petrecut ziua împreună. Mă simțeam protejată și în sfârșit puteam să zâmbesc.
Am ajuns acasă unde am început să scriu pentru ultima dată în micul meu jurnal.

"Hei...prietene! Îmi pare bine că ai fost martorul suferinței mele şi că în brațele tale mi-am putut îneca durerea. Îmi pare bine căci... cu toate astea tu nu m-ai jignit şi nu m-ai lovit. Scuze pentru paginile pătate, parcă cu lacrimi de sânge, contemplate cu tristețe. Şi pentru durerea pe care ai simțit-o atunci când am rupt o parte din viața ta. Ştiu, ştiu... cu toate astea îmi e atât de greu să te las, eşti unicul meu prieten. Toate secretele sunt la tine. Sper să le încui undeva în adâncul inimii tale şi să arunci cheia pe fundul mării. Amintirile să le păstrezi în cufărul auriu şi să nu le laşi să fugă. Iar chipurile întipărite în paginile tale şi mina creionului să nu le risipeşti. Astăzi, saisprezece aprilie mă voi despărți de tine...amice. Vei rămâne în sertarul de jos al biroului, în camera pustie, rece şi goală. Vei auzi doar glasul tremurat al copilei care te-a purtat cu ea timp de cincisprezece ani. Paginile tale, din pacate, nu vor mai simți acea atingere care ușor, ușor te lasă să te pierzi în abisul amintirilor. La revedere, prietene!"